VERTIGE

Povestea artistului care a trăit aproape 20 de ani alături de Salvador Dali

 „Dali era egoist!”, „Dali iubea nebunia!”, „Dali ignora pe toată lumea!” Așa se conturează povestea celui care a trăit, poate pentru prea mult timp, în umbra lui Salvador Dali. Sunt puţini cei care au auzit de Onik Sahakian, pictorul pe care însuși Salvador Dali îl desemnase cel mai dalinian artist. El este cel care l-a ajutat pe Dali la crearea colajelor, tablourilor, sculpturilor şi chiar la realizarea faimosului bust din bronz Nieuw Amsterdam (1974). Cei doi artiști și-au petrecut mulți ani împreună, explorând forma și structura, iar această experiență a condus la dezvoltarea stilului suprarealist unic al lui Onik.  L-am întâlnit pe Onik în Madrid, Spania. Fixasem o întâlnire la cafeneaua Hotelului Gaudi, de pe Gran Via. Mă aștepta în holul hotelului, în fața unei cești de cafea. Cu toate că are o anumită vârstă, Onik și-a păstrat șarmul unui gentleman. Și, încă, unul foarte arătos. Am ajuns târziu, ca întotdeauna, dar nu a părut a fi deranjat. De parcă, ar fi avut tot timpul din lume. Eram acolo, în fața unui om a cărui viață o poți ușor răsfoi în paginile îngălbenite ale cotidianelor americane: artistul care a creat bijuterii pentru soția lui Nixon, balerinul desăvârșit, care a dansat pe scenele Moscovei, pictorul ale cărui lucrări sunt expuse în muzee celebre. Artistul, care a trăit aproape 20 de ani în preajma lui Salvador Dali, stătea în fața mea. El, Onik Sahakian, este artistul care mi-a permis să plâng cu el…

În primul rând, ce amintiri păstrați de acasă? Încercaţi să vă amintiţi, chiar dacă este dificil, figura mamei, a tatălui, a bunicilor. Cum v-au influenţat traiectul?

Familia mea este originară din Rusia. Unii au trăit la Moscova, alții la Sankt Petersburg. Aparţineau micii burghezii, iar după revoluţia din 1917, din cauza comuniştilor, au plecat în Iran. Nici în Iran viaţa nu a fost uşoară. Asta pentru că au ajuns în timpul dinastiei Kadjar. Deoarece familia mea venea din Rusia am început să iubesc baletul, arta, muzica clasică. M-au influenţat foarte mult în copilărie. Tatăl meu a murit când aveam șase luni. Nu l-am cunoscut niciodată. M-am născut la Teheran. Am trăit mult timp într-o casă veche, construită în stil grecesc. Mi-am petrecut aproape toată copilăria în aceea casă. Chiar după al doilea război mondial mama mea a decis să se recăsătorească. Aveam nouă ani. Îmi amintesc acea perioadă pentru că unchiul meu mă punea să-i cumpăr Pravda, să vadă ce se mai întâmplă.

 Ce limbă vorbeați în familie?

Unii dintre ei vorbeau rusa, alții franceza. Rudele din partea tatălui vorbeau franceza în casă, iar cele din partea mamei rusa și germana. După ce s-a recăsătorit, mama mea s-a mutat la Marea Caspică. Am rămas cu bunica mea. Trei luni mai târziu, am fost să o vizitez. Tatăl meu vitreg nu era prea încântat de vizita mea. Nu m-a dorit acolo niciodată.

Nu vă înțelegeați cu tatăl vitreg?

Am avut o relație îngrozitoare. În fiecare zi îmi spunea ce ar trebui să fac. Nu aveam voie să dansez, să creez, nu puteam face nimic din ceea ce însemna artă. Nimic! El și-ar fi dorit să lucrez pentru el. Avea un magazin și mă punea să spăl geamuri! Nu puteam nici să respir! Am stat cu ei trei ani. N-am vrut să mă opun căsătoriei. Am înțeles faptul că mama mea, ca femeie, avea nevoie de un bărbat. Întotdeauna îmi spunea că s-a căsătorit pentru ca eu să am un tată. Dar acesta nu era un tată pentru mine!

 „Am stat acolo, ascultând, și, înainte să-mi dau seama, am început să mă rog cu ei!”

 În Iran, oamenii erau foarte religioși. Aveam niște vecini. Ei erau extrem de religioși și, în fiecare vineri seara, se rugau lui Imam Reza, unul dintre cei mai importanți Imam. Ei mi-au spus că, dacă ai credință și te rogi, acesta te va ajuta. Îmi amintesc așa de bine acea zi. I-am auzit rugându-se. Am stat acolo, ascultând, și înainte să-mi dau seama, am început să mă rog cu ei! Mă rugam și îi ceream ajutorul lui Imam Reza. În orice caz, în acea noapte mi-a apărut în vis. Era fantastic! Stătea în camera mea, pe un cal alb! Nu-mi venea să cred! Adică, mă uitam pur și simplu la tipul ăsta! Un bărbat pe un cal alb! A spus: „M-ai chemat? Dacă vrei ca viața ta să se schimbe, trebuie să pleci din această casă”. Mi-a spus: „Pleacă de aici!”. Două zile mai târziu am fugit de acasă, la bunica. Nu mi-am văzut mama mai bine de 20 de ani. 

Ce s-a întâmplat după aceea?

Când am ajuns la Teheran am început imediat să-mi pregătesc documentele pentru Statele Unite ale Americii. Nu era ușor la vremea aceea. Trebuia să mituiești o mulțime de oameni pentru a obține pașaport. Dumnezeule, era un dezastru cu mita în Iran! Un unchi de-al meu m-a ajutat să-mi iau pașaportul. Mi-am luat Viza, ca student. Primisem 25 de dolari de acasă, pentru a mă descurca. În 1956 am părăsit Iranul. Am ajuns în America, unde mă aștepta un unchi de-al meu, fratele tatălui meu și bunica din partea tatălui. Ei plecaseră în 1953. M-am înscris la școală. Dacă erai un student bun îți dădeau voie să lucrezi patru ore pe  zi. M-am angajat la un teatru, ca actor. Primeam 30 de dolari pe săptămână. După aceea, am început să-mi vând picturile. M-am înconjurat de oameni interesanți și am devenit în scurt timp foarte popular. Viața mea s-a schimbat complet în America. Începusem să am spectacole. Jurnaliștii veneau să mă vadă.

 Cum l-ați cunoscut pe Dali? Când și în ce împrejurări v-ați întâlnit prima dată? 

Dali obișnuia să vină la New York. Aveam un prieten, Sebu, pe care îl cunoșteam din Teheran. Fusese hair-stylist-ul Casei Regale din Rusia. A fugit în America și lucra la Casa Revlon. Era cel care îl aranja pe Dali. Sebu îmi povestise de Dali. Mi-a spus că Dali îl rugase să-l facă să arate ca Velasquez. Să-i dea mustața cu ceară. Într-o zi, i-am spus lui Sebu că vreau să-l cunosc pe Dali. Pe atunci, locuiam în Los Angeles. Sebu i-a spus lui Dali că are un văr, care și-ar dori să-l cunoască. Dali l-a întrebat: „Serios? Dar e un băiat obișnuit sau unul nebun?”. Sebu i-a spus : „Nu, nu! Este complet nebun!” și Dali i-a răspuns: „Dali foarte interesat să-l cunoască!”. Când eram copil eram înnebunit după artiștii suprarealiști! Îi cunoșteam opera doar din albume. Am plecat la New York să-l întâlnesc. Am ajuns într-o după-masă. Am intrat în salon. Dali era cu bigudiurile în cap. Nu avea foarte mult păr, cu toate acestea îl punea tot timpul pe Sebu să-i pună acele bigudiuri imense. Purtam o jachetă de catifea și un papion imens. Mă simțeam ca pe scenă! Am făcut câteva piruete și am îngenuncheat în fața lui Dali. Nu i-a venit să creadă! S-a ridicat de pe scaun și a început să strige: „Bravo, bravo!” și m-a sărutat de două ori. Din acea zi, nu ne-am mai despărțit! Trebuia să stau cu Dali zi de zi. Jur! Nu mă lăsa singur niciodată. Totul se petrecea în 1958. După ce mi-am terminat studiile, în 1969, am decis să mă mut la New York. Am locuit cu Sebu o perioadă. Am început să colaborez cu Van Cleef&Arpel Jewelry. Am creat pentru ei o colecție de bijuterii cu aspect oriental. Sebu o cunoștea pe Suzy Mita Barker, jurnalistă la un tabloid. Foarte cunoscută. Urma să plece în Mexic, la un eveniment important. I-am creat un colier. Toată lumea l-a remarcat. Chiar și Kenneth Lane. Am lucrat pentru el șase luni, după care mi-am deschis propria afacere: Onik Designs Ltd. În 1974 am creat bijuterii pentru soția lui Nixon. Din păcate, chiar atunci a început scandalul Watergate. America devenea coruptă. Timp de cinci ani mi-a mers foarte rău. Am pierdut toți banii. M-am apucat de altceva. Făceam afaceri cu petrol.  O perioadă mi-a mers foarte bine. În 1986 am vândut tot și m-am mutat în Portugalia.

Mi-ați povestit despre viața profesională, familie, obsesia pentru Dali. Dar viața personală? Trebuie să fi fost cineva..

Am trăit toată viața singur. Mi-am dedicat-o profesiei. Nu m-am îndrăgostit niciodată. M-am îndrăgostit de iubire. Nu am vrut niciodată să mă așez. În 1960 am avut o prietenă, Sheila. Cânta la chitară și obișnuia să picteze, dar era leneșă. Ne-am căsătorit, dar la fel de repede ne-am și despărțit. Câteodată, simt că am nevoie de cineva…Dar n-am întâlnit pe nimeni…

Cum v-a marcat întâlnirea cu Dali? În ce se reflectă?

Cu Dali am învățat profesionalismul și disciplina. Asta cu siguranță. Munca alături de Dali m-a învățat să fiu profesionist; să fac lucrurile la timp și așa cum trebuie! Trebuia să-l cunoști bine ca să poți să-ți dai seama de asta. Unii îl urau! Nu poți să mulțumești pe toată lumea! Există critici care îmi spun că recunosc stilul lui Dali în tablourile mele. Este din cauză că am studiat cu el! Oamenii nu înțeleg arta! Când îi aduc un omagiu lui Dali, lucrez la tablourile mele și îl aduc pe Dali în ele. Ideea lucrărilor mele este liniștea și spațiul.

De ce liniște ?

Pentru că avem nevoie de liniște. Zgomotul, gălagia te epuizează. Trebuie să ne relaxăm. 

Ce amintiri păstrați cu Dali? 

Dali a fost pentru mine un mare profesor! Un Guru! Îmi amintesc că a vrut să-mi facă un fluture. Și, l-a făcut. Îl păstram acasă. Un prieten a  venit la mine în vizită și mi-a spus că are o cunoștință, care colecționează fluturi. Mi-a spus că îmi dă pe el 5000 de dolari, dacă îl pun pe Dali să semneze pe el. Și l-a dus la Dali. Și Dali l-a întrebat de unde are fluturele. Tipul i-a spus că de la un dealer! Ne-am certat foarte rău! Am rupt fluturele și i l-am aruncat direct în față. Am făcut foarte multe lucruri pentru Dali. Pe gratis! El nu mi-a dat niciodată nimic! În acelaşi timp, am creat bijuterii şi pentru soţia lui, Gala. Gala nu a apreciat niciodată nimic. Dali nu dădea niciodată un tablou pe gratis. Cu toate că făceam toate sculpturile pentru el, aripile pentru tablouri, el nu mi-a dat niciodată nimic. Am făcut totul pentru Dali.

Îmi amintiţi de un personaj din Luni de fiere, de Pascal Bruckner. Avea o remarcă în jurnal: „ai grijă să nu te pierzi în personalitatea altcuiva”. 

N-aş fi putut. Era prea egoist! Nu puteam să fiu ca Dali. Era extrem de egoist. Nu ajuta pe nimeni. Niciodată. Ştia că nu am nevoie de nimic. Profita de oricine şi ignora pe toată lumea. Dali nu era capabil să scrie un cec. Gala l-a creat pe Dali! Gala era o persoană foarte importantă pentru Dali. Însă, ei doi erau ca șoarecele şi pisica. Se certau tot timpul.

Cronicile sunt relative scurte, fiecare cuvânt contează, de aceea este important să alegeţi adjectivele şi adverbele cu atenţie. Gândiţi-vă, de exemplu, la multiplele interpretări, care apar în cazul în care aţi descrie o modalitate de lucru ca “tradiţională”, “comună” sau “obişnuită”. Trebuie să aveţi grijă ca textul dumneavoastră să nu fie banal şi să arătaţi interes pentru expoziţia, lucrările pe care intenţionaţi să le analizaţi. Textul nu trebuie să fie obiectiv – cititorul va înţelege că este vorba de opinia dumneavoastră în ceea ce priveşte alegerea subiectului (expoziţia).

Ar trebui, totuşi, să fiţi cât mai informaţi despre artist, contextul contemporan şi  încadrarea într-un curent artistic, de particularităţile lucrărilor (subiectele abordate şi referinţele  culturale, sociale, istorice şi materialul folosit). De asemenea, este important să vă informaţi cu privire la curatorul expoziţiei şi a galeriei, unde au fost expuse (în cazul în care acest lucru este relevant). Discutând în mod direct cu artistul sau curatorul este modalitatea prin care majoritatea cronicarilor culeg informaţii importante.

Cu toate acestea opiniile lor / intenţiile nu reprezintă neaparat adevărul. Fiţi pregătiţi pentru a petrece ceva timp la galerie, luaţi notiţe, faceţi schiţe, întrebaţi dacă reproducerile sunt disponibile, întrebaţi dacă puteţi face nişte fotografii. Dacă aveţi de gând să publicaţi fotografiile cereţi permisiunea (acest lucru este puţin probabil să fie o problemă).

 Contextul local

 Paragraful introductiv trebuie să cuprindă o opinie personală (detaliu semnificativ, referinţe generale legate de un anumit curent ş.a.) numele expoziţiei, numele artistului, numele curatorului, locaţia expoziţiei

Descrierea fizică

Descrierea fizică a lucrărilor nu trebuie să excludă elementele descriptive şi interpretative, dar aduce în prim plan o descriere de bază a operelor de artă, mai degrabă decât una conceptuală, lăsându-l pe cititor să-şi imagineze. Amintiţi-vă, nu puteţi presupune că cititorul a văzut deja lucrările de artă. Puteţi oferi caracterizări aparent obişnuite, dar şi vizionare (semnificaţii), care să nu copleşească cititorul cu interpretările proprii (acest lucru trebuie precizat tot în primul paragraf al cronicii: numărul lucrărilor, ce reprezintă, cromatică etc.)

Contextualizarea artistică şi teoretică

Conceptualizarea artei este adesea asociată cu dematerializarea obiectului de artă, dar spre deosebire de mit, puţini dintre practicienii săi au căutat să evite pragul de semnificaţie. De fapt, cei mai mulţi dintre cei care s-au angajat în ceea ce ar putea fi descris ca o re-materializare a esteticii, în care imaginile compuse din vopsea şi pânză au cunoscut diferite forme fotografice si textuale.

Informaţii despre artist

Asiguraţi-vă că informaţiile sunt relevante pentru cronica în discuţie. Puţine cronici redau biografia artistului. Obiectivul cronicii este în primul rând să surprindă lucrările de artă.  De exemplu, nu trebuie să ştim unde a fost născut artistul sau unde a terminat studiile, decât dacă aceste lucruri ai legătură cu lucrările acestuia.

 Citirea şi interpretarea operelor: Ce transmit lucrările

În acest paragraf trebuie să analizaţi lucrările din punct de vedere estetic, să interpretaţi simbolurile ş.a.

Observaţii şi critici

Cronica trebuie să păstreze o notă uniformă pozitivă sau negativ. Judecăţile de valoare sau evaluarea succesului pe care l-ar putea avea operele, ar putea fi secondate de conturarea interpretărilor dumneavostră sau redarea scopului pe care şi l-a propus artistul. Acest ultim paragraf al cronicii face legătura între artist şi publicul interesat

Referinţe importante legate de lucrări

Uneori este necesar să faceţi referiri la tablouri, picturi care nu se află în expoziţie. Aceste lucruri pot fi aflate din discuţia cu artistul şi curatorul sau din materialele didactice oferite în galerie. Într-o cronică aceste surse nu trebuie trecute la referinţe (note de subsol), dar trebuie să fie veridice şi corecte.

 Evaluarea obiectivelor curatorice (pot fi în discordanţă cu ceea ce a vrut să transmită artistul):

a)      Pentru o expoziţie de autor puteţi avea în vedere de ce un anumit aspect este tratat ca întreg.

b)      Pentru o expoziţie colectivă puteţi avea în vedere relaţia dintre lucrările (tablourile) expuse, acordând atenţie temei, criteriilor de selecţie

Puteţi include şi alte referinţe fără a le menţiona la notele de subsol.

Exemplu: Vezi cartea Guillaume Apollinaire, De la Ingres la Picasso (cronici de artă), în românește de Elis Bușneag, Antologie de texte și prefață de Dumitru Dancu, Editura Meridiane, București, 1970. Cronici apărute: Picasso, pictor și desenator, Cezanne, Vollard, Matisse, Rousseau Vamesul, Starea actuala a picturii, etc.

Iată o scurtă prezentare a lui Picasso, semnată de Apollinaire:

 ”S-a spus despre lucrările lui Picasso că învederează o blazare precoce. Gândesc contrariul. Totul îl încântă și talentul său incontestabil îmi pare în slujba unei fantezii care îmbină fericit fermecătorul cu oribilul, abjectul cu delicatul. Naturalismul său îndrăgostit de precizie se împletește cu acel misticism care, în Spania, sălășluiește chiar și în străfundul sufletelor celor mai puțin credincioase. Castelar, se știe, purta un șirag de mătanii în buzunar, iar dacă Picasso nu e prea evlavios (cel puțin așa cred), pun rămășag că păstrează o devoțiune subtilă față de sfânta Tereza sau sfântul Isidor. La Roma, în timpul Carnavalului, sunt măști (arlechini, columbine sau cuoca francese) care, în zori, după o orgie încheiată uneori cu un omor, se duc la Sfântu-Petru să sărute degetul tocit al piciorului statuii prințului apostolilor. Iată ființe care l-ar încânta pe Picasso. Sub sclipitoarele costume de fireturi ale saltimbacilor săi zvelți simți într-adevăr tineri din popor, nestatornici, șireți, îndemânatici, săraci și mincinoși. Mamele lui își frâng mâinile fine, mâini cum au adesea tinerele mame din clasa de jos, iar femeile lui goale au drept blazon smocul de păr pe care pictorii tradiționali îl disprețuiesc și care este pavăza pudorii occidentale .” (Picasso, pictor și desenator, Galeriile Serrurier, La revue Immoraliste, aprilie, 1905)