VERTIGE

Alexandru Emil Petrescu y Conde de Transilvanya: „Inițiativa de a scoate primul ziar anticomunist a fost a mea!”
Contele de Transilvanya trăiește în Spania, e jurnalist și umblă deghizat în Hemingway

Toți românii din Spania îl cunosc. Contele le știe pe toate. E rafinat, fumează trabuc și vorbește rar. Pozează în Hemingway. Numai la ocazii, când se poartă în costum alb și pălărie. Alexandru Emil Petrescu a rămas suspendat între două lumi: un înăuntru și-un afară, între realitate și ficțiune. A fugit din România după revoluția din `89  pentru că se săturase de „mizeria din țara sa”. A preluat redacția fostului ziar comunist Flamura Prahovei și a înființat noul ziar Prahova Liberă, de care s-a ocupat mai bine de trei luni. Împreună cu nepotul lui Nichita Stănescu a scos primul săptămânal de cultură pro-monarhist din România, Muntenia. Ajuns în Madrid, Spania, dintr-o eroare administrativă este botezat de către spanioli, în cartea de identitate, Conte de Transilvania (Alexandru Emil Petrescu y Conde de Transilvanya). Începe să colaboreze cu ziarele din România, devenind corespondentul publicației Evenimentul Zilei și nu numai, iar în anul 2000 înființează prima publicație pentru românii din Spania, Orient Expres. A fost numit cel mai bun ziarist al anului 2000, primind premiu din partea Regelui Juan Carlos și a Clubului Internațional de Presă.

Oana POPIȚIU

Contele de Transilvania a lucrat până la revoluţie la platforma Prometeu. În ciuda titulaturii, prahoveanul nu e nici pe departe de viță nobilă. Bărbatul povestește cu tristețe destinul familiei sale în perioada regimului comunist. „Bunicul meu a murit în închisoare, l-au arestat ăştia pentru că nu a vrut să intre în cooperativa agricolă. A murit în `52 sau `53. A fost şi la canal. Din poveștile, care se spuneau pe la colţuri, bunicul meu era, să-i zicem, moşier. După ce s-a întâmplat asta au fost strămutaţi din zona Buzău, Padina. Au fost prin Bărăgan, trimişi forţat şi au scăpat de chestia asta care li se impunea. Ceilalți bunici erau din Vâlcea”, a povestit Petrescu.

„Nici nu știam ce înseamnă capitalismul!”

După ce a scos primul număr al ziarului Prahova Liberă, care a ieșit câteva luni bune, l-a întrerupt pentru că au revenit comuniștii.  „Am făcut totul pe banii mei. Era o chestie privată, eu câștigam la platformă 7000 de lei. Inițiativa de a scoate primul ziar anticomunist a fost a mea. În primele numere, vorbind despre politica editorială, doream să arătăm că se schimba totul. Venea o nouă eră, un nou tip de viață, despre care, totuși, habar n-aveam ce e! Nici nu știam ce înseamă capitalismul…Era un ziar revoluționar care funcționa sub sloganul Români uniți-vă!”, a povestit Petrescu. Nu numai că a finanțat apariția ziarului, ci mai mult decât atât Petrescu s-a ocupat și de distribuție. „Am făcut rost de-un șofer și m-am dus pe Valea Prahovei să împart ziarele, totul era voluntariat, era o chestie utopică, noi l-am scos gratuit. Se instalase anarhia. Nu mai funcționa nicio instituție”, și-a amintit Contele. Când au revenit comuniștii le-au confiscat legitimațiile. „Au venit redactorii fostului ziar și au preluat redacția”, a precizat prahoveanul.

Scos din servici de securiști

În timpul acesta Petrescu a lucrat în permanență la platformă. „Lucram două săptămâni și două eram liber. La platformă se schimbaseră deja majoritatea directorilor, mulți dintre foștii colegi erau deja secretari de partid și mă acuzau că aș fi securist. După aceea am fost forțat să renunț efectiv la platformă. În biroul directorului era un securist, Naca. M-au chemat în biroul respectiv, înainte de revoluție, cu câteva luni și Naca ăsta m-a lovit dintr-o dată și mi-a spus că nu o să mai urc pe platformă cât e el acolo. Deci, am renunțat la platformă!”, a povestit Contele.

„Nu ne mai dădeau hârtie, nu mai puteam să scoatem ziarele!”

Contele era împotriva a tot și toate. A participat la manifestaţiile „anti-mineri”, „anti-FSN”, „anti-toate”. „Tot ce era anti legat de regimul comunist. Luam măsuri radicale. Eu eram, efectiv, contra. Am participat la revoluție!”, a mărturisit Contele. După episodul cu Prahova Liberă, Contele nu s-a dat bătut. A tipărit publicația Muntenia, despre care crede „că a fost printre primele ziare monarhiste din România”. „Împreună cu nepotul lui Nichita Stănescu, am făcut partidul Liberal Monarhist din România. Introduceam ideea de monarhie. Ne-am extins pe trei județe Prahova, Buzău, Dâmbovița. Au venit minerii din județul Prahova. Manifestații contra FSN. Eram alergați pe stradă. Au venit la redacție. Nu ne mai dădeau hârtie, nu mai puteam să scoatem ziarele. La mine acasă mi-au mânjit ușa cu rahat. Deja eram la publicarea celui de-al doilea număr Muntenia, început după ce am fost scos din redacția Prahova Liberă. Ne-am permis chiar să aducem o machetatoare din București și i-am închiriat o cameră la hotel”, a povestit Contele.

„Credeam că sunt controale, ca în lagăr!”

Contele de Transilvanya a plecat din țară îndemnat de soția sa, pe vremea aceea, șef de personal la o întreprindere. „Mi-a spus că nu mai rabdă, că nu mai rezistă și că trebuie să fugim din țară. Și, dintr-o dată, am luat hotărârea să plecăm. Prima dată am vrut să plecăm în Portugalia, pentru un meci. Am vândut tot ce aveam în România. 100.000 de lei a costat excursia în Spania. Cu ajutorul unui prieten. Era iarna lui `91, pe 26 ianuarie”, a povestit Petrescu. Citise totul despre Spania, dar excursia l-a prins cu căciulă de astrahan. „Ajunsesem cu un palton foarte lung și cu o căciulă rusească de blană. Am oprit niște polițiști, pentru că știam că imediat ce ajungi într-o altă țară te declari azilant. Noi știam foarte puțin spaniola. Ne-au plimbat peste tot. Până la urmă ne-au dat azil politic, mie și soției mele”, a precizat contele. Potrivit acestuia, ei au reprezentat ultimele cazuri cărora li s-au mai acordat azil politic. „Aici ne-am întâlnit cu toți intelectualii, medici, ingineri,  fugiți din România. În Madrid condițiile erau foarte bune la azil. Credeam că sunt controale, ca în lagăr, cum auzisem de la posturile de radio, de la Europa Liberă. Dar nu a fost așa. Condițiile erau foarte bune, cu masă. Cred că am stat un an și ceva. Exista înțelegere între toți românii”, a povestit Contele de Transilvanya.

 „Mă așteptam ca ăștia să aibă câte-un pistol la spate, lovituri de stat, revolte înnăbușite!”

La puțin timp după sosirea în Spania, Petrescu s-a apucat de scris. Pentru presa spaniolă. Scria în engleză și, ajutat să le traducă, publica în reviste spaniole. „Era o mână de români în toată Spania. Eu deja intrasem în Uniunea Mondială a Românilor Liberi a lui Ion Rațiu. I-am cunoscut pe legionari, pe Traian Popescu, Aurel Răuță, pe comandatul Horia Sima. Eram speriat. Informațiile pe care le aveam despre legionari le primisem la școală. Ce ne-a fost predat la orele de istorie. Deja mă așteptam ca ăștia să aibă câte-un pistol la spate, lovituri de stat, revolte înnăbușite”, a mărturisit prahoveanul. A scris pentru ziarul Dreptatea, Zig-zag. Legionarii i-au propus să se ocupe de revista lor, Carpații. „Eram destul de reticent, dar m-au impresionat. Mă așteptasem să fie oameni plini de bani, cum spuneau ăia din țară. De unde? Erau oameni foarte modești, care făceau activități culturale, puneau mână de la mână. Am pregătit primul număr, dar nu s-a mai făcut”, a povestit Petrescu. A tipărit primul ziar românesc din Spania. „Speram să se vândă, în limba română. S-a fondat cu un eșec total.  Românii nu cumpărau ziare!”, a mai spus contele. Astfel, Petrescu a început să colaboreze cu revista Interviu, a lucrat la Radio Nacional de Espana și a început să lucreze la Tele5 cu Valeriu Lazarov.

Alexandru Emil Petrescu s-a născut la 30 mai 1959, Ploiești. A urmat Liceul Alexandru Ioan Cuza Ploieşti, Universitatea Complutense din Madrid, Universitatea Carlos III. Este fost coordonator al Partidului Liberal Monarhist pe Prahova în 1990-1991. Este membru din 1992 al Partidului Popular Spaniol, fiind primul român acceptat ca membru. Este coordonator al Comunității Românilor din Spania din 1993 și a filialei Uniunii Mondiale a Românilor Liberi  - Spania.

Prahoveanul anului  Alexandru Emil Petrescu y Conde de Transilvanya
Puteti vota aici: http://www.ph-online.ro/prahoveanul-anului/item/1008-alexandru-emil-petrescu-y-conde-de-transilvanya#ixzz131dqdDHO

Ricouer afirma că istoria are nevoie de memorie pentru a evita uitarea crimelor, a victimelor, a căror suferinţă plânge mai puţin după răzbunare şi mai mult după naraţiune. Scriitorul Varujan Vosganian a reuşit ca, prin Cartea Şoaptelor (Editura Polirom, 2009), să ne re-amintească de datoria pe care o avem ca participanţi la istorie, datoria de a transforma memoria în naraţiune. Scriitorul Varujan Vosganian pare că vrea să ne demonstreze că memoria nu este numai individuală, ci, mai presus de toate, culturală. Pe scena teatrului memoriei lui Vosganian, copilul şi adultul, deopotrivă, poveştile sunt despre traume şi experienţe umane, re-prezentări ale trecutului, care redau locul memoriei şi al imaginaţiei în istoriografia armenilor. Pe scriitorul Varujan Vosganian l-am întâlnit în Spania, unde a fost desemnat câștigătorul a două premii propuse de o editură românească.

Cartea Şoaptelor este, de fapt, şi un proiect de istorie orală. Alessandro Portelli susţine că istoria orală este un antidot pentru orice naraţiune care domină. În cazul de faţă, aţi încercat să schimbaţi ceva în ceea ce priveşte percepţia armenilor, a istoriografiei genocidului armean?

În primul rând, această carte nu este o carte numai despre armeni, este o carte despre români, despre evrei şi despre alte despre neamuri. În ceea ce îi priveşte pe armeni, tonul este unul cumpănit. Cartea nu este un pamflet, nu asmute la ură. Nu este resentimentară. Ci, dimpotrivă, încearcă să dea sentimentul că lacrimile din ochii tăi nu trebuie să te împiedice să vezi lacrimile din ochii celuilalt. Sunt capitole construite chiar pe această oralitate. De pildă, este un capitol în care vorbesc despre reprimarea răscoalei de la Vadu Roşca, când, Ceauşescu, împreună cu un batalion de securitate de la Tecuci, a tras cu mitralierele şi cu tunurile în ţăranii răsculaţi din Vadu Roşca. Ei bine, toată această parte este construită exclusiv pe mărturiile supravieţuitorilor. Am fost acolo, m-au dus într-o casă, mi-au dat nişte cozonac şi vin, era în preajma Paştelui. S-au adunat toţi bătrânii. Bineînţeles, printre ei se rătăciseră şi cei care făcuseră parte dintre cei care reprimau. Au vrut să-i dea afară. Era un bătrân de 80 de ani cu care s-au certat. Până la urmă au uitat de el. Sunt pasaje întregi din poveştile lor, pe care le-am transcris. Astfel,  în 15-16 pagini puteţi găsi profunzimi, care, în alte capitole, nu au putut fi surprinse decât în zeci de pagini. Asta pentru că veneau direct de la izvor. Cum spunea Nietzsche, dacă vrei să bei apa trebuie s-o bei de la izvor. Aşa am făcut şi eu. Luna viitoare (n.n. iunie) Cartea Şoaptelor împlineşte un an şi, deja, se traduce în spaniolă, ebraică, italiană, germană şi, foarte probabil, în limba arabă. Mai mult decât atât, Cartea Şoaptelor, cred eu, este importantă pentru că ea îndeamnă fiecare cititor să-şi alcătuiască propria carte, pentru că este o carte care se poate scrie în orice loc, în orice timp, pentru orice neam şi pentru fiecare om. Ea spune că locul în care te-ai născut e un loc din care începi să povesteşti istoria. Poţi ajunge pe întreg Pământul. Fiecare loc explică lumea şi fiecare loc adună lumea întreagă. Cartea aceasta, deşi îl are ca personaj central pe copilul care povesteşte, nu prezintă memoria lui. Mi-a fost greu şi uşor să alcătuiesc această memorie. Uşor, pentru că o bună parte din ea curgea odată cu mine, crescusem cu ea, şi greu pentru că a trebuit s-o adun. De pildă, am avut întâlniri cu supravieţuitorii, cu bătrânii armeni din mai multe oraşe. M-am întâlnit cu ei, mi-au povestit. Uneori poveştile lor erau contradictorii.

Horia Vintilă scria într-unul din articolele sale că adevărata cultură nu se desăvârşeşte decât în exil. Cum interpretaţi această afirmaţie, în raport cu ceea ce se întâmplă aici? Mă refer la publicaţii, expoziţii, în genere la efervescenţa culturală.

Când spui că o cultură, cea română, se desăvârşte în exil, nu spui prin asta, neaparat, că exilaţii au o cultură proprie. Poporul român, în sufletul lui, s-a exilat uneori chiar la el acasă. Noi am trăit într-o rătăcire, am trecut prin dune, prin deşerturi, zeci de ani. Românii au fost exilaţi în propria ţară. De aceea, când spui că suntem în exil, nu este foarte clar la ce ne referim. Există mai multe feluri de a trăi în afara ţării. Există românii din Diaspora, plecaţi acum 100 de ani, există românii din exil, există românii din afara frontierelor. Fiecare tipologie are forma sa de manifestare. De pildă, românii din afara graniţelor, din vecinătate, nici nu se consideră în afara ţării, ei ar vrea să fie umăr la umăr cu literatura de acasă. Însă, un lucru este interesant: cele mai mari figuri ale românilor, într-adevăr, au fost cele care, într-un anumit moment, au plecat de acasă. De la Brâncuşi până la Cioran, Eliade, Norman Manea, Vintilă Horia, care era cât pe ce să ia premiul Nobel. Într-adevăr, ei au reuşit pentru că România a fost foarte multă vreme izolată, dar această explicaţie nu mai ţine astăzi. De pildă, cinematografia română a început să fie în pas cu cinematografia mondială. Tânăra generaţie literară românească, Dan Lungu, de exemplu, care a fost nominalizat astăzi şi care e tradus deja în câteva limbi. Muzica românească începe să se dezvolte. România privea peste gard către străinătate.

Cum priviţi, în contextul acesta, recunoaşterea literaţilor, artiştilor, în afara graniţelor?

Nu există niciun poet român în afara graniţelor care să se măsoare cu marii poeţi, care au rămas acasă. În legătură cu proza sau cu teatrul lucrurile sunt mai complicate. Aş spune că, în ceea ce priveşte teatrul, este invers. Cei mai mari dramaturgi români sunt cei care au plecat: Eugen Ionesco, Matei Vişniec, un dramaturg preţuit. Făcând această comparaţie între poezie, proză, teatru îmi dau seama că nu poţi pune absolut nicio regulă. Ţăranii din 1900, cei care au învăţat carte în străinătate, s-au descurcat mai bine din cauza izolării în care se afla România, din punct de vedere comunicaţional. Astăzi nu mai contează acest lucru pentru că avem Internetul, avem atâtea posibilităţi de comunicare. Ceea ce spunea Vintilă Horia, cu toate nostalgiile lui, nu mai este valabil astăzi. Avem, într-adevăr, obstacolul limbii, care este un obstacol major. Însă, dacă ai o temă universală şi profund analizată cred că poţi depăşi şi acest obstacol.