VERTIGE

Spiritul de aventură și nevoia de adrenalină sunt comune, atunci când vorbim de inconştiența adolescentină. Ce se întâmplă, însă, când lucrurile se complică și adolescentul devine maturul în căutarea libertăţii oferite de independența financiară? Ciprian Dumitruț, un tînăr de 26 de ani, întâlnit în Caiscais, Portugalia, chiar la locul de muncă, mi-a povestit senzaţionala excursie România-Portugalia.

“Mă săturasem de România. Nu-mi dădea nimic. Eram sigur că nu voi reuşi să fac nimic la mine în țară. Eu sunt din Piatra Neamț și am venit aici când aveam 19 ani. Convingerea mea era că Occidentul îmi poate oferi mai mult și asta m-a determinat să risc totul: cea mai spectaculoasă, traumatizantă și, în acelaşi timp, de neuitat, aventură“, spune Ciprian. Influenţat într-o oarecare măsură și de prieteni, a ales Portugalia ca destinaţie pentru a-și împlini “Visul American“. Tâmplar de meserie, si-a vândut apartamentul din România și a decis să parcurgă drumul pe bicicletă. “Aveam nişte cunoştinţe care făceau excursii cu bicicleta pînă în Italia. Din banii luaţi de pe apartament mi-am cumpărat cea mai performantă bicicletă și, bineînţeles, toate accesoriile necesare unei astfel de călătorii. Eram 7 români și călăuza. M-am despărţit de familie și, de aici, a început totul“, povesteşte tânărul. 

28 de zile pe bicicletă

Ciprian a plecat din România în 28 noiembrie. Încă de la început s-au ivit problemele. La graniţa cu Ungaria s-au lovit de suspiciunile vameşilor, legate de cadrul legal în care părăseau țara. Pretinşii biciclişti, de la Federaţie, au aranjat din timp lucrurile pentru a-și întări identitatea. Ingeniozitatea lor a mers atât de departe încât au inventat un aşa-zis sediu al acestei instituţii, de unde era necesar să fie trimis un fax. Era de la sine înțeles că aşteptarea și starea de tensiune în care se aflau vor părea suspecte celor în serviciu. Cu toate acestea, totul a decurs conform planului și au reuşit să treacă de primul obstacol.

“Am trecut Franţa în 5 zile. Era să murim de foame. Cred că totul a ţinut de psihicul nostru puternic. De dorinţa oarbă de a ajunge în această țară, în care intuiam că vom avea un trai mai bun. Escala în Italia am făcut-o la nişte prieteni. Nu am rămas acolo pentru că nu am găsit nimic de lucru. Astfel, excursia a fost continuată doar în doi. Eu și încă un prieten. Cred că de aici a început aventura în adevăratul sens al cuvântului. Aici a început, de fapt, lupta pentru supravieţuire. Fără bani, fără nicio certitudine și pe bicicletă. Nu știu dacă, astăzi, aș reuși să redau în cuvinte ceea ce am simţit atunci“, spune Ciprian.

Pe drumuri de munte

“Străbăteam în fiecare zi în jur de 50 km. Cel mai mult mergeam prin munți, păduri și foarte rar în ceea ce eu numesc civilizație. Eram înarmați cu corturi, pelerine și, poate părea, acum, amuzant, câte 2 litri de miere. Cred că atunci am înțeles ce înseamnă psihologia fugarului. Căci așa mă simţeam. Nu mai făcusem baie de 3 sau 4 zile. Mirosul îngrozitor, pe care mi-l emana corpul, era insesizabil pentru mine. Mă obişnuisem. De mâncare, nici nu mai ştiu ce să zic. A fost cumplit. Pentru prima dată în viața mea am realizat ce înseamnă să-ți fie foame, stomacul care lucrează în gol“, spune Ciprian. În timp ce parcurgea teritoriul Italiei i s-a stricat bicicleta. “Am furat o roată de bicicletă în plin centru. Deja nu mai gândeam. Eram inconştient. Mi-a fost în tot acest timp frică de poliție, dar în momentul acela nimic nu m-ar fi putut opri. Nu aveam de gând să renunţ“, mărturiseşte tânărul. Cei doi au parcurs 300 de km pe autostradă în timp ce străbăteau Coasta de Azur. Singurul lucru care i-a facut să nu renunte a fost speranța. “În plină iarnă, am făcut duș pe plajă. Simţeam că sunt atât de murdar! Era atât de bizar pentru cei care se uitau la noi. Foamea, care ne rodea pe amândoi ne-a făcut, din lipsă de bani, sa mâncăm pâine găsită pe jos. Când, în final, am găsit pomi fructiferi am fost atât de încântați, de parcă ar fi fost cea mai bună mâncare. Am zăpăcit copacii. Trei zile am mâncat numai mere și pere. Eram deshidrataţi. De țigări nici nu se putea vorbi“, povesteşte Ciprian.

“Sunteţi nebuni!“  

Toată lumea le spunea că sunt nebuni. De  la vama cu Spania mai aveau înca 600 de km până în Lisabona.“Eram murdar, obosit și cu psihicul la pământ. Când  am văzut Poliția, instantaneu am început să spun Tatăl Nostru. Am zis că, dacă mă opreşte, îl omor!“, a povestit Ciprian.

Aventura a luat sfârşit în Lisabona, în momentul în care s-au întâlnit cu prietenii lor, care îi aşteptau. În prezent, Ciprian Dumitruț lucrează la un restaurant în Cascais. Nici astăzi nu s-ar mai întoarce înapoi în România. “Ceea ce am realizat aici nu aș fi făcut cu siguranţă niciodată în România“, spune Ciprian.

Primul lector de portugheză din România, Jose Bettencourt Gonçales:
„Mi-e dor de mâncarea românească, de plăcintele cu brânză, de cafeaua turcească din Lipscani, făcută pe nisip…”

Întâmplarea schimbă adesea traiectoria vieţii. Nu ştii niciodată pe cine întâlneşti şi ce influenţe teribile poate avea o asemenea întrevedere. Nu vorbesc aici de aceea „Întâlnire”, între un el şi o ea. Protagonistul meu, portughez, s-a lăsat convins să însoţească un amic intr-o vizita la Departamentul de Limba şi Cultură Românească. Un disc, o melodie, o gamă şi decizia a fost luată. Avea să studieze româna. Rapsodia lui George Enescu îl vrăjise, îl hipnotizase în aşa manieră încât decizia sa nu a rămas la stadiul de dorinţă. Jose Bettencourt Gonçales, primul lector de limba portugheză din România îşi aminteşte şi astăzi cât de repede a îmbrăţişat limba şi cultura română. A urmat cursuri de limba română, indrumat fiind de profesorul Mihai Zamfir. Pasiunea sa l-a ajutat să îmbrăţişeze o carieră despre care spune că “nu este cel mai important lucru”, ci reprezintă doar modalitatea prin care a reuşit să pătrunda tainele unei culturi şi ale unei limbi diferite de a sa şi, totuşi, “atât de similară”.

Un portughez în „Micul Paris”

A sosit la Bucureşti în noaptea de 8 ianuarie 1975. „Zborul Zurich-Bucureşti a ajuns cu întâziere din cauza vremii şi astfel nu m-am mai întâlnit cu persoana de la Universitate, care trebuia să mă aştepte. Acest mic detaliu merită menţionat, deoarece la aceea oră ghişeul de schimb valutar era deja închis şi, astfel, nu-mi puteam plăti taxiul. Când am cerut ajutor la informaţii, un domn, care se afla în apropiere, a deschis portofelul şi mi-a întins o bacnotă de o sută de lei. L-am întrebat cum aş putea să mă revanşez. Mi-a răspuns că, dacă într-o zi voi întâlni o situaţie similară, să fac la fel. Acesta a fost primul meu contact cu românii”, povesteşte Jose Bettencourt. Departamentul de portugheză era bine dotat. Cuprindea o bibliotecă cu o cantitate remarcabilă de opere printre care cărţile lui Garcia de Orta. La Universitate îl aştepta o grupă de 14 studenţi dornici să înveţe portugheza. Printre aceştia se numără şi cei mai împătimiţi traducători de astăzi Miora Caragea şi Dan Caragea. „Cursurile de portugheză le-am început cu poeziile lui Fernando Pessoa”, mărturiseşte profesorul. Astăzi, nostalgia Bucureştiului încă îl bântuie. „Mi-e dor de mâncarea românească, de plăcintele cu brânză, de cafeaua turcească din Lipscani, făcută pe nisip… De evenimentele culturale, de reprezentaţiile de balet… Păstrez multe amintiri legate de România, cred că sunt pentru o viaţă întreagă. Şi oamenii, m-au impresionat în mod deosebit. Am cunoscut oameni simpli, uneori de la ţară, extrem de inteligenţi. Aşa ceva nu există în Portugalia”, povesteşte fostul lector.

Străin în România comunistă

Perioada în care a ajuns în România Jose Bettencourt nu era tocmai una favorabilă. Regimul comunist şi existenţa securităţii putea pune piedici în desfăşurarea activităţii acestui portughez care, mai mult decat atat, vorbea limba română. „Probabil că m-au controlat, dar am umblat liber. Nu mi s-au impus restricţii. Nu am avut nicio apartenenţă politică şi nici nu mă interesa să fac politică. Am avut o prietenă în România, al cărei tată lucra în securitate. Am fost testat de acesta, doar atât. În România lucrurile erau complicate, dar mie mi se părea că era mai bine decât în Portugalia. Chiar şi la Universitate, la început, studenţii erau puţini miraţi din cauza lipsei mele de formalitate. Probabil că, astăzi, nu mi-ar mai plăcea atât de mult, Occidentul  a pătruns şi acolo”, declară Bettencourt.

Contactul cu elitiştii români

Contactul cu lumea de cultură a fost pentru Bettencourt extrem de incitant. „Interferenţa cu lumea culturii a fost extraordinară, cum n-am avut în viaţa mea. Concerte, spectacole şi reuniuni în diferite locaţii. Am făcut şi alte călătorii, am avut posturi in locuri foarte interesante, dar perioada petrecută la Universitatea din Bucureşti rămâne experienţa care m-a marcat, de care îmi amintesc de fiecare dată şi care a constituit o culme în viaţa mea profesională. Poate că pot spune că „nici o iubire nu e ca prima”, mărturiseşte Jose Bettencourt.

Jose Bettencourt Gonçales este în prezent profesor auxiliar la Universitatea Autonomă din Lisabona. A publicat în România O poezie a Portugaliei noi, Secolul 20, nr. 185, Bucureşti, 1976;  Probleme în învăţarea limbii portugheze, Revue Roumaine de Linguistique, Tome XXII, 1977; Dicţionar Român-Portughez, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1983; Portugues intensivo, Universitatea din Bucureşti, 1979. A predat în România între anii 1975-1979.

Gagic mişto la Metrou

„Barca pe valuri pluteşte uşor…”

Dimineaţă. Ora 7 poate 8. Cursuri, servici, şcoală, programări. Lucrurile importante se întâmplă devreme. Nu e nici un secret că în oraşele mari preferi să-ţi vezi maşina prăfuită în parcare decât să suporţi traficul infernal. Cobori spre lumea subpământeană încă adormit. Aglomeraţie. Forfotă. Huruitul demonic al metroului. A venit. Apuci la repezeală una dintre publicaţiile distribuite gratuit în gările subterane. Ocupi un loc şi stai ţintuit pe scaun. Din când în când ridici ochii să verifici staţia.  Nu din neîncredere faţă de robotul care anunţă staţia, ci din plictis. Îmbulzeala taciturnă de dimineaţă îmi dă senzaţia că suntem toţi mari mimi. Nimeni nu vorbeşte. Numai robotul: „Proxima estaçao!”. Dimineaţa nu pricep şi nu percep portugheza. Am straniul sentiment că sună româneşte. E regulă, dimineaţa nimeni nu vorbeşte. Metroul încarcă şi descarcă bucăţi de carne umblătoare. Norocoşi sunt cei care stau la geam. Nu, nu pentru privelişte! Nu e nimic deosebit în zidurile negre ale tunelurilor. Reflecţia propriului chip e însă binevenită. Monologul e mult mai plăcut atunci când te vezi. Dacă nu ai chef să vorbeşti nici măcar cu tine însuţi ai fără îndoială marele avantaj al introspecţiei. Au intrat. I-am văzut şi ieri şi alăltăieri. Nu dimineaţa. Sunt doi. Unul e mai în vârstă. Se poate că sunt tată şi fiu. Nu ştiu. Nu vreau să vorbesc cu nimeni dimineaţa. Îmi pare că cel mai în vârstă e rrom, îşi târâie burta şi aruncă o geană spre călători. Se vede că nu-i prea place. Ridică sprânceana. Se uită la tânăr în semn să înceapă. Monotonia şi muţenia călătorilor e altfel parcă, pe muzică…Au început să cânte… 

Valurile Dunării ….la metroul din Lisabona

Tinerelul începe să cânte. E slab. Astenic. Nu pare a fi rrom. Ţine acordeonul de parcă ar fi un bolovan. Până a început să cânte…Bolovanul se desprinde dintr-o parte într-alta. Ştiu că sunt români… „Barca pe valuri pluteşte uşor…” Îmi vine să cânt. Ridic ochii şi mă împotmolesc în albul ochilor unui negru. Înghit repede prima silabă şi simulez un căscat. O melodie s-a terminat. Bătrânul începe să umble printre călători cu un soi de cutiuţă improvizată. Un pet tăiat, o cutie de cola…Nu mai umblă azi trubadurii cu pălăria întinsă. Unii îl privesc ostentativ. Alţii şoptesc acuzator: „romenos”. Sunt însă şi cei care scot centimele de euro, care zdrăngăne în recipientul omului. „Obrigado, muito obrigado!”, aud vocea răguşită a bătrânului. Se reunesc la o uşă a metroului. Încă îl mai văd pe băiat. Se uită dispreţuitor la cutie şi dă cu piciorul un şut în aer, ca şi cum ar lovi o minge. Îşi aprinde o ţigară nepăsător. În staţie nu se fumează. Metroul pleacă şi aceeaşi tăcere apăsătoare se aşterne printre călători. 

„Am mai făcut două sute. Mâine, vin acasă, frăţie!”    

Muzicanţi români întâlneşti la tot pasul în Lisabona. În pieţele mari, la metrouri şi în faţa teraselor pline ochi de occidentali care se distrează copios pe seama lor. Un bărbat de vreo 35 de ani vorbeşte la celular: „Am mai făcut două sute. Mâine vin acasă frăţie. Slab. Păi numai atât că mi-am luat ţigări şi am mâncat ceva”. După ce închide îşi ia acordeonul pe umeri şi se îndreaptă spre terasă. E îmbrăcat în pantaloni de stofă, pantofi negri lucioşi şi o cămaşă descheiată. Îi văd coastele prin ea şi mă apucă groaza. Români chinuiţi. Uscăţiv, rânjeşte la consumatorii terasei şi începe cântecul. Când ocheşte câte-o doamnă mai frumoasă se duce şi îi cântă…Dacă partenerul pricepe omagiul adus femeii scoate „caşu’”. Asudat de interpretaţie aşteaptă reacţia. Ataşat de acordeon are şi el o cutiuţă… „Obrigado, obrigado…bella, bella”, uitându-se la femeie. 

„Festa” la metrou

Muzicanţii speculează şi ei momentele. Dacă e sărbătoare ies de dimineaţă. „Oamenii sunt mai buni de sărbători. Cântăm colinde, cântece de sărbătoare de la noi, câteodată ca să îi sensibilizăm băgăm numai cântece triste”, spune Cristi, muzicant din Moldova. Sunt doi fraţi veniţi în Portugalia pentru a câştiga un ban în plus. „Şi acasă cântăm pe la nunţi, da` câştigăm mai bine aici”, povesteşte bărbatul. Umblă toată ziua prin metrouri cu acordeonul după el. Când e obosit se opreşte la o cafea în marile centre comerciale pe care le întâlneşte la fiecare gură de metrou. „Câştig bine, nu mi-e ruşine pentru ce fac. Aici nu mă ştie nimeni mă duc acasă şi sunt domn”, mărturiseşte cântăreţul. I-am văzut de multe ori în metrouri. Nu ştiu de ce, dar ştiu că fiecare român, care îi întâlneşte ar vrea să strige în gura mare că sunt din România. Fie că se uită la ei, fie că rămân nostalgici cu ochii spre întunericul ferestrei. Ştiu că, undeva, acolo, cântecul lor le aminteşte de casă… Un gagic mişto la metrou…mulţumesc!