VERTIGE

Monografia este deseori un text sinuos, greu digerabil pentru neofiţi, împovărat de minuţiozitatea scriitoricească excesivă şi supraaglomerat de detalii biografice. Însă, privirea monografică pe care o propune Georgeta Orian asupra scriitorului Vintilă Horia se dovedeşte a fi  un „text de plăcere”, acel text despre care Roland Barthes susţinea că „mulţumeşte, umple, dă euforie; acela care vine din cultură, nu rupe cu ea, legat de o practică confortabilă a lecturii”[1]. Cercetarea propune o analiză sintetică, întregită de comentarii pulverizate, consacrate fiecărui moment în parte din viaţa scriitorului. Georgeta Orian nu se erijează într-un cercetător exhaustiv, avertizându-şi încă de la început cititorul că nu „va găsi exegeze profunde ale operei”  scriitorului, ci informaţii despre viaţa şi activitatea acestui „român european” (Orian, p. 5). Vintilă Horia - privire monografică este studiul ştiinţific „al unei studente pasionate de literatura diasporei”, consacrat unui scriitor pe care l-a descoperit singură, „uitat şi prăfuit într-un raft de librărie, prin `90”. (Orian, p. 5) Tocmai această pasiune asumată conferă doza de subiectivism, necesară uneori dezafectării textului teoretic, lăsând loc savorii şi sensibilităţii. Cât despre subiectivitate, apelez aici la ceea ce spunea Ricoeur, ca la un diafendisitor al autoarei, şi anume că însăşi noţiunea de alegere istorică este judecată în funcţie de importanţă, iar calitatea celui care pune întrebările se răsfrânge asupra selecţiei documentelor ce sunt chestionate[2].  Împărţit în şase secţiuni notabile, expuse evenimenţial şi analizate secvenţial - 1. Viaţa şi activitatea literară, 2. Publicistica şi eseistica; jurnale, 3. Poezia; 4. Proza scurtă, 5. Romanul, 6. Vintilă Horia- portret în timp, studiul monografic conturează imaginea unui scriitor-publicist-eseist exilat, un autor cu o scriitură de o „tristeţe profundă” (p. 69). Încă de la început, Horia Vintilă se înfăţişează cititorului în monografia Georgetei Orian în stilul confesional al jurnalului, printr-o frază, „un scris cu voce tare, un text unde se poate auzi granulaţia gâtlejului”[3], „ca un om al toamnei născut în plin război mondial”, exilat „de la vârsta de opt luni” (p.7). Inserţiile exuberante, expansive – „notă: fiindcă la data redactării lucrării (mai 1997) nuvele lui Vintilă Horia nu erau accesibile cititorilor, am încercat o re-povestire a lor. Doar aşa, pentru curiozitate” (p.67) – uneori justificatoare (episodul exilării), alteori eliberatoare-moralizatoare – „să fie „cogito ergo credo” o nouă filosofie pentru Vintilă Horia?” (p.37) lasă loc unei evaziuni spre ceea ce Umberto Eco numea „stimularea interpretativă”[4]. În creionarea episodului care redă „ruptura spaţială cu ţara sa” (p.9) din 1945, când la Napoli soseşte vaporul român „Transilvania”, cu misiunea de a-i strânge şi a-i repatria pe toţi românii, Georgeta Orian se simte datoare să justifice exilul lui Vintilă Horia, precizând că ţara, pe care acesta o refuzase sub pretextul unei documentări, „era deja în curs de sovietizare” (p.9). Autoarea este extrem de atentă în ceea ce priveşte selecţia informaţiilor biografice, poate dintr-o dorinţă de valorificare a unui scriitor descoperit la hazard, „uitat şi prăfuit”. Orian reuşeşte astfel să-i inducă cititorului neiniţiat identitatea şi semnificaţia reală a lui Vintilă Horia, despre care acesta află că  „e mai tânăr cu opt ani decât Eliade, cu patru decât Cioran şi cu trei decât Eugen Ionescu” (Ungureanu apud. Orian, p. 7). Cercetătoarea îi permite lectorului să se refugieze în lumea pelerinajelor lui Vintilă Horia, fondator a trei reviste (Meşterul Manole, România, Futuro/Presente), ataşat de presă la Consulatul român de la Viena (1942), prizonier în lagărele nemţilor (1944), prieten cu Giovanni Papini, oferindu-i şansa de a evada, odată cu el, într-o Europă pe care acesta o numea „o patrie mai mare” (HoriaVintilă, apud. Orian, p. 12).  Esenţialul, aşa cum spunea Escarpit „rămâne însă a şti de ce şi spre ce evadezi”[5]. Poate spre dezideratul gândiristului Vintilă Horia, subjugat de „groaza de imitaţie” (p.21), suspendat în lumi antagonice, între „dualitatea curaj-laşitate, idealism-realism, utopie-simţ-practic” (p.16) şi care a jurat că va „fi profetul unei alte vieţi” (p.17). Orian pare că urmăreşte justificarea estetică, în detrimentul celei morale, în acord cu Nietzche[6], călăuzindu-şi cititorul spre un Vintilă Horia candid pentru care „arta scrisului nu se poate realiza decât în sigurătate” (p.22) într-o „continuă căutare a divinităţii” (p.47) prin poezie şi eliberat prin proză (p. 59). Vintilă Horia „neagă istoria” considerând că repetiţia exclude progresul (p.27) şi blamează „tentaţia politicului cu care se confruntă contemporaneitatea, deoarece după război cultura noastră a încăput pe mâini neduse la biserică” (p.21) Orian dezvăluie paradigma exilului, întrupată într-un Ovidiu pentru care Dumnezeu s-a născut în exil, hrănindu-şi lectorul, „aşa cum se hrăneşte cu pâine şi cu apă”[7], cu mitul spiritului lucid şi liber, capabil de un premiu Goncourt. Meritul cercetătoarei este acela de a fi schiţat portretul unui „român european”, prea târziu disecat de investigatori-cercetători, mesianic, teribil de actual în convingeri şi care admite că se salvează „..scriind în româneşte”. Şi acum, după 20 de ani de la căderea comunismului, previziunile acestui scriitor surghiunit Vintilă Horia au aplicabilitate, „puterea de adaptabilitate la ritmul civilizaţiei fiind într-adevăr „un mit care a făcut deja victime” (p.25). Însă, dincolo de profeţii şi teoretizări, rămâne drama, hohotul de plâns, spasmul şi jalea.

 

Bibliografie:

Barthes, Roland, Plăcerea textului, Editura Echinox, Cluj, 1994.

Breban, Nicolae, Riscul în cultură, Editura Polirom, Iaşi, 1997.

Ricoeur, Paul Istorie şi adevăr, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996.

Eco, Umberto Lector in fabula, Editura Univers, Bucureşti, 1991.

Escarpit, Robert Literar şi social, Editura Univers, Bucureşti, 1974.

Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.

---

[1]op. cit.  Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Echinox, Cluj, 1994, p. 23.

[2] v. Paul Ricoeur, Istorie şi adevăr, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996.

[3] v. Ion Pop, Postfaţă Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Echinox, Cluj, 1994, p. 137.

[4] A se vedea Umberto Eco, Lector in fabula, Editura Univers, Bucureşti, 1991.

[5] v. Robert Escarpit, Literar şi social, Editura Univers, Bucureşti, 1974.

[6] v. Nietzche, apud.  Nicolae Breban, Riscul în cultură, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 249.

[7]op. cit. Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 41.

Read the rest of this entry »

Ricouer afirma că istoria are nevoie de memorie pentru a evita uitarea crimelor, a victimelor, a căror suferinţă plânge mai puţin după răzbunare şi mai mult după naraţiune. Scriitorul Varujan Vosganian a reuşit ca, prin Cartea Şoaptelor (Editura Polirom, 2009), să ne re-amintească de datoria pe care o avem ca participanţi la istorie, datoria de a transforma memoria în naraţiune. Scriitorul Varujan Vosganian pare că vrea să ne demonstreze că memoria nu este numai individuală, ci, mai presus de toate, culturală. Pe scena teatrului memoriei lui Vosganian, copilul şi adultul, deopotrivă, poveştile sunt despre traume şi experienţe umane, re-prezentări ale trecutului, care redau locul memoriei şi al imaginaţiei în istoriografia armenilor. Pe scriitorul Varujan Vosganian l-am întâlnit în Spania, unde a fost desemnat câștigătorul a două premii propuse de o editură românească.

Cartea Şoaptelor este, de fapt, şi un proiect de istorie orală. Alessandro Portelli susţine că istoria orală este un antidot pentru orice naraţiune care domină. În cazul de faţă, aţi încercat să schimbaţi ceva în ceea ce priveşte percepţia armenilor, a istoriografiei genocidului armean?

În primul rând, această carte nu este o carte numai despre armeni, este o carte despre români, despre evrei şi despre alte despre neamuri. În ceea ce îi priveşte pe armeni, tonul este unul cumpănit. Cartea nu este un pamflet, nu asmute la ură. Nu este resentimentară. Ci, dimpotrivă, încearcă să dea sentimentul că lacrimile din ochii tăi nu trebuie să te împiedice să vezi lacrimile din ochii celuilalt. Sunt capitole construite chiar pe această oralitate. De pildă, este un capitol în care vorbesc despre reprimarea răscoalei de la Vadu Roşca, când, Ceauşescu, împreună cu un batalion de securitate de la Tecuci, a tras cu mitralierele şi cu tunurile în ţăranii răsculaţi din Vadu Roşca. Ei bine, toată această parte este construită exclusiv pe mărturiile supravieţuitorilor. Am fost acolo, m-au dus într-o casă, mi-au dat nişte cozonac şi vin, era în preajma Paştelui. S-au adunat toţi bătrânii. Bineînţeles, printre ei se rătăciseră şi cei care făcuseră parte dintre cei care reprimau. Au vrut să-i dea afară. Era un bătrân de 80 de ani cu care s-au certat. Până la urmă au uitat de el. Sunt pasaje întregi din poveştile lor, pe care le-am transcris. Astfel,  în 15-16 pagini puteţi găsi profunzimi, care, în alte capitole, nu au putut fi surprinse decât în zeci de pagini. Asta pentru că veneau direct de la izvor. Cum spunea Nietzsche, dacă vrei să bei apa trebuie s-o bei de la izvor. Aşa am făcut şi eu. Luna viitoare (n.n. iunie) Cartea Şoaptelor împlineşte un an şi, deja, se traduce în spaniolă, ebraică, italiană, germană şi, foarte probabil, în limba arabă. Mai mult decât atât, Cartea Şoaptelor, cred eu, este importantă pentru că ea îndeamnă fiecare cititor să-şi alcătuiască propria carte, pentru că este o carte care se poate scrie în orice loc, în orice timp, pentru orice neam şi pentru fiecare om. Ea spune că locul în care te-ai născut e un loc din care începi să povesteşti istoria. Poţi ajunge pe întreg Pământul. Fiecare loc explică lumea şi fiecare loc adună lumea întreagă. Cartea aceasta, deşi îl are ca personaj central pe copilul care povesteşte, nu prezintă memoria lui. Mi-a fost greu şi uşor să alcătuiesc această memorie. Uşor, pentru că o bună parte din ea curgea odată cu mine, crescusem cu ea, şi greu pentru că a trebuit s-o adun. De pildă, am avut întâlniri cu supravieţuitorii, cu bătrânii armeni din mai multe oraşe. M-am întâlnit cu ei, mi-au povestit. Uneori poveştile lor erau contradictorii.

Horia Vintilă scria într-unul din articolele sale că adevărata cultură nu se desăvârşeşte decât în exil. Cum interpretaţi această afirmaţie, în raport cu ceea ce se întâmplă aici? Mă refer la publicaţii, expoziţii, în genere la efervescenţa culturală.

Când spui că o cultură, cea română, se desăvârşte în exil, nu spui prin asta, neaparat, că exilaţii au o cultură proprie. Poporul român, în sufletul lui, s-a exilat uneori chiar la el acasă. Noi am trăit într-o rătăcire, am trecut prin dune, prin deşerturi, zeci de ani. Românii au fost exilaţi în propria ţară. De aceea, când spui că suntem în exil, nu este foarte clar la ce ne referim. Există mai multe feluri de a trăi în afara ţării. Există românii din Diaspora, plecaţi acum 100 de ani, există românii din exil, există românii din afara frontierelor. Fiecare tipologie are forma sa de manifestare. De pildă, românii din afara graniţelor, din vecinătate, nici nu se consideră în afara ţării, ei ar vrea să fie umăr la umăr cu literatura de acasă. Însă, un lucru este interesant: cele mai mari figuri ale românilor, într-adevăr, au fost cele care, într-un anumit moment, au plecat de acasă. De la Brâncuşi până la Cioran, Eliade, Norman Manea, Vintilă Horia, care era cât pe ce să ia premiul Nobel. Într-adevăr, ei au reuşit pentru că România a fost foarte multă vreme izolată, dar această explicaţie nu mai ţine astăzi. De pildă, cinematografia română a început să fie în pas cu cinematografia mondială. Tânăra generaţie literară românească, Dan Lungu, de exemplu, care a fost nominalizat astăzi şi care e tradus deja în câteva limbi. Muzica românească începe să se dezvolte. România privea peste gard către străinătate.

Cum priviţi, în contextul acesta, recunoaşterea literaţilor, artiştilor, în afara graniţelor?

Nu există niciun poet român în afara graniţelor care să se măsoare cu marii poeţi, care au rămas acasă. În legătură cu proza sau cu teatrul lucrurile sunt mai complicate. Aş spune că, în ceea ce priveşte teatrul, este invers. Cei mai mari dramaturgi români sunt cei care au plecat: Eugen Ionesco, Matei Vişniec, un dramaturg preţuit. Făcând această comparaţie între poezie, proză, teatru îmi dau seama că nu poţi pune absolut nicio regulă. Ţăranii din 1900, cei care au învăţat carte în străinătate, s-au descurcat mai bine din cauza izolării în care se afla România, din punct de vedere comunicaţional. Astăzi nu mai contează acest lucru pentru că avem Internetul, avem atâtea posibilităţi de comunicare. Ceea ce spunea Vintilă Horia, cu toate nostalgiile lui, nu mai este valabil astăzi. Avem, într-adevăr, obstacolul limbii, care este un obstacol major. Însă, dacă ai o temă universală şi profund analizată cred că poţi depăşi şi acest obstacol.

Nu am asociat aceşti termeni din niciun considerent aparte. Este vorba de două cursuri (discursul inaugural) de deschidere la care am participat ieri. Facultatea de Istorie şi Filosofie şi Departamentul de Jurnalism-Facultatea de Stiinte Politice, Administrative si ale Comunicarii (ambele UBB Cluj). Cu toate că se clamează interdisciplinaritatea observ (se poate că e o părere) că prăpastia dintre domeniile cu tradiţie şi cele apărute acum este extrem de stâncoasă şi adâncă. În timp ce istoricii revendică „omul de elită”, jurnaliştii încă se mai întreabă ce este cenzura. Discursul inaugural (Nevoia de elite după 20 de ani) la Istorie a fost susţinut de către conf. univ. dr. Alexander Baumgarten. Îmi dau seama pe zi ce trece că istoricii se simt ca nişte „Ulise încătuşaţi” (sau cel puţin aşa îi privesc eu) denunţând absenţa geniilor, blamând „calculele de rentabilitate” ale facultăţilor (spasmodici în goana după „clienţi”, uşurarea sarcinilor şi bonomia afişată la evaluări), ciocnindu-se şi sfădindu-se cu „jurnalismul politic de advertising”. Iată ce este omul de elită, aşa cum îl defineşte Baumgarten: „Orice intelect care gândeşte realitatea dată dincolo de ea”, „omul care cultivă idealuri infinite”, „un tânăr cu dorinţe infinite, covârşit de inefabil”. Acesta nu s-a sfiit să critice actualul sistem, o piedică în formarea „omului de elită” (chiar şi sporul de doctor riscă să fie suprimat), insistând pe locuţiunile anti-elitiste (blocaje interioare) de genul „ar trebui să se facă, dar n-are cine”, „n-am cu cine” etc. De cealaltă parte a baricadei, Jurnalismul, a deschis anul cu Impactul cenzurii asupra libertăţii de exprimare a jurnaliştilor, curs susţinut de prof. univ. Ilie Rad. „A-şi pune pumnul în gură”, asta înseamnă cenzura pentru ziarişti (subiect extrem de actual chiar şi în zilele noastre). Nu numai conţinutul cursurilor face obiectul acestui post ci atmosfera (recunosc căldura de la Jurnalism se poate să fi avut ca şi cauză cooler-ul videoproiectorului). De la sobrietate la interactivitate…Mi-a plăcut maniera susţinerii (mă refer aici la prof. Rad): „am buzunar două poveşti pentru cei care se plictisesc”…Evident, una s-a cerut: fenomenul tutuirii- Mircea Cărtărescu şi Nichita Stănescu…