VERTIGE

Într-o Românie narangie și utopică, rațională și nu populistă, austeră și zeloasă, ne-am naște bătrâni și am muri tineri. Aidoma personajelor lui Fitzgerald, (Strania poveste a lui Benjamin Button/The Curious Case of Benjamin Button“) ne-am încasa neîndoios pensia la timp, un timp potrivit de această dată, și am uita și de diminuarea indemnizației de creștere a copilului. Am uita și de faptul că un vanitos, un ranchiunos, un meschin, un complexat oferă spectacole gratuite, manevrându-și marionetele, conducându-le din culise la marele bâlci al politicăriei. Am uita de licheaua care, patern, își dojenește adversarii numindu-i imaturi, maimuțici și obraznici și ne-am aminti de legitimarea comuniștilor prin fraudarea alegerilor din 1946. Nu ne-am spăla pe mâini de cei 45 de ani de jug comunist și ne-am aminti de fraudarea voturilor legii pensiilor.  Am lua atitudine în fața spoielii austerității și am înțelege gravitatea lucrurilor. Am avea, poate, o reacție mult mai dură împotriva prințesei Anastase, care bâlbâie scuzele și justificările, invocând erorile determinismului tehnologic. N-am închide ochii la pudibonderismul marinarului cu reacții sacerdotale vizavi de Parlamentul sacru și  locul democrației, și cu chef de retorică ieftină: Cum ar fi să o întreb pe Roberta Anastase: Dă-mi probele că PSD-ul a părăsit sala pentru bani. Ne-am desțeleni simțurile și am desluși semnificațiile flatulațiilor și obnubilațiilor din creierul Robertei, care se disculpă aruncând din nou mingea în terenul arid al pensionarilor, care cică nu trebuie să se lase păcăliți de demagogia PSD. Am înțelege, bătrâni fiind, că fuga PSD nu se vinde în dinari, ci în miliarde de lei din visteria Statului. Ne-ar fi lehamite de caraghioslâcul parlamentarilor, protejați de lege. Din schimbul tăios de replici, am schița doar zbenguiala unor copii teribiliști care și-au împrumutat jucăriile unul altuia. Ba nu, el e de vină! Ba nu, el e! El, un bătrân marinar hoț care a fost de acord cu promulgarea unei legi criminale. Nu, ei, care au acționat la ordinul lui Traian Băsescu. Ba nu, el care era preş la mine în birou, să-l sprijin pentru Primăria Capitalei! Marinarul-Tată nu mai poate să-i tolereze obrăznicia, când ştie, și ce limbaj (sic!) de mahala, câte paralele face! Și ce contează cine a înlocuit hoții cu proștii, când el, Băsescu, trece prin criză ca prin furtunile de pe mare? Și ce contează că-și fac plângeri penale unul altuia? Noi, noi nu ne naștem, aidoma personajelor de nuvelă, bătrâni!

Și, în final, se mai aud doar glasurile adunăturii de huligani care mormăie un stins: Du-te Băsescu, după Ceaușescu!

Răcnetul Buzăului

Politicienii se confruntă cu o criză adolescentină. Fug de la unii la alții, roșind pe la colțurile instituțiilor, trimițându-și, așijderea junilor înamorați, bezele absconse. Frustrați și complexați, guvernanții remaniază alegând fetele tâmpe, înconjurându-se de succesurile  unor nulități, benign manipulate. Ne sufocă cu specula celulelor de interes afacerist-futurist, create pe fondul unui pseudo-capitalism, devenit patologic, îmbuibat de meniuri complete şi opinii voalate. Politica românească democratizată, scoasă de sub sinapsa comunismului, nu se mai vede motivată, diversitatea o decimează și tot mai mulți încearcă să pozeze în postura Salvatorului. Și care este, totuși, scopul comunicatelor fastidisioase pe care le emite Antonescu, virulente, denunțând găștile mafiote, manipulările grosolane, mijloacele murdare, amenințările, șantajele? Cu izul râgâielilor de caltaboși blamează Sfânta Treime, Băsescu-Udrea-Boc, nutrind, el însuși, Salvatorul, către o Românie prosperă și liberă. Și cine, dacă nu românii, acceptă tacit condiţia suprasaturată de acea desuetă clemenţă? Câte dejecţii sunt îngurgitate pe secundă de fiecare tanti Ica, bugetară, care ștergându-și lacrimile cu colțul mânecii petrece ultima zi de muncă. În tot monumentalul concept de democrație, politica anihilează esenţialul. Acum, primatele se grupează în găști, împroșcând cu noroi în derivă. Abulici și buimaci șovăiesc atunci când sunt trași la răspundere, învinuind grupuri de lucru din afara instituțiilor pe care le conduc. Există deja un adevărat cult al găștii, promovat probabil de modelul cultural băsescian, care intuise de la bun început zeciuirea formațiunilor politice prin însăși alegerea imnului. Gașca mea, a lui, a ei.

Mă dezgustă aroganța lor plină de emfază și credința absurdă că România îi va hrăni fără a le cere ceva în schimb. Dar, iată că politicienii se dovedesc inapți spre a face parte din panoplia sferei publice, sterili când vine vorba de afirmarea lor în spațiul democrației.

 Răcnetul Buzăului, săptămânal