VERTIGE

Am primit astăzi un exemplar din cartea pe care am scris-o împreună cu veteranul presei clujene, domnul Virgil Lazăr. În fapt, volumul era un cadou pe care am ținut neaparat să-l fac ziaristului, la aniversarea celor 80 de ani. Le mulțumesc profesorilor de la Institutul de Istorie Orală din Cluj-Napoca: domnul conf. univ. dr. Valentin Orga (care a avut bunăvoința să publice cartea la Editura Argonaut), domnulului conf. univ. dr. Ionuț Costea, cel care a semnat prefața și, nu în ultimul rând, profesorului meu coordonator, domnul Doru Radosav, fără de care nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Mulțumesc, de asemenea, colegului meu George Prundaru, pentru coperta absolut încântătoare.

Povestea unui gazetar veteran

Prefață conf. univ. dr. Ionuț Costea

„Există o aură fabulatorie şi misterioasă care urmăreşte portretul jurnalistului. Ea provine din caracteristicile culturii moderne, o cultură a cuvântului scris investit cu o autoritate ultimă şi imanentă.

Apoi, are o mistică ce se suprapune cu statutul scriitorului, artistului, creatorului, mereu fascinant în societate. Nu în ultimul rând, forţa de atracţie a jurnalistului se găseşte în puterea pe care o reprezintă mass-media în formarea şi consolidarea opiniei publice, o dimensiune specifică şi a cărei absenţă este de neimaginat în societatea modernă.

În societăţile totalitare, în plus, jurnalistul reprezintă puterea, autoritatea politică supremă. Este o „castă” atent selectată şi controlată, manipulată, căreia i s-a oferit în schimbul docilităţii privilegii, recompense materiale şi alte avantaje sociale şi profesionale atât lor cât şi familiilor lor.

 Jurnaliştii au obţinut locuinţe confortabile, servicii preferenţiale pentru membrii familiei, au beneficiat de o reţea de infuenţă care le permitea să „rezolve” în favoarea lor sau a apropiaţilor o serie de probleme delicate.

 Într-o societate în care domina abuzul, bunul plac al activiştilor de partid, deveniţi „micii dumnezei” locali sau ai judeţului, când o simplă şi aparent inocentă delaţiune, sau o critică într-un cotidian sau revistă mai ales „centrală” (ce apărea la Bucureşti, în „curtea” puterii comuniste), atunci deţinerea poziţiei ce-ţi permitea să „sesizezi” nereguli sau nereuşite îţi conferea un statut care inspira teamă.

 Astfel, jurnalistul a reprezentat un individ pe care activiştii se străduiau să-l apropie, cu care doreau să întreţină relaţii cordiale, niciodată nu se ştia când aveau nevoie de un ajutor din partea acestuia. Ofereau, la rândul lor, avantaje şi sprijin. S-a cultivat o relaţie „interesată” de ambele părţi, împărţind puterea abuzivă.

Fragilitatea activistului integrat într-un sistem discreţionar l-a obligat să balanseze pentru a-şi consolida poziţia prin stabilirea unei reţele informale care să poată fi activată în condiţii de criză. Jurnalistul a fost parte a acestei reţele.

Desigur, afirmaţiile de mai sus pot fi suspectate de generalitate. Dar, citind interviul Oanei Popiţiu cu jurnalistul Virgil Lazăr, obiectul cărţii de faţă (rezultat al investigaţiei de istorie orală ce-şi propune să sondeze identitatea jurnalistului din România în perioada comunistă, cercetare desfăşurată în cadrul Institutului de Istorie Orala, Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj-Napoca), avem o dată mai mult confirmarea acestor afirmaţii.

Virgil Lazăr, corespondent pentru o jumătate de veac (începând din 1950)  al României libere, se prezintă cu o poveste a vieţii, autobiografie realizată ca urmare a mai multor interviuri de istorie orală, ca un personaj viu, cu ambiţii, un individ cu inteligenţă şi abilităţi intelectuale şi profesionale care i-au permis să traverseze convulsiile regimului comunist din România.

Povestea vieţii de jurnalist a lui Virgil Lazăr ne descrie o perspectivă din interior asupra puterii comuniste, surprinzând firele mai puţin vizibile ale ţesăturii regimului politic de la Bucureşti. În schimb, nu trebuie să omitem faptul că discursul memorialistic întreprins este un exerciţiu al post-comunismului şi astfel liniile directoare sunt orientate spre accentuarea unei biografii valide în acest context, anticomunist, de condamnare a comunismului.

Este, din acest motiv, o poveste a vieţii construită pe temeiurile unei autobiografii de succes, pe alocuri eroică, dar care printre rânduri lasă să se întrezărească şi jocul asumat în limitele vremurilor de povestitor, de Virgil Lazăr. Nu avem de-a face cu povestea unui inocent, ci cu a unui individ care şi-a propus să reuşească în viaţă şi şi-a urmărit cu consecvenţă ţelurile.

Este şi o poveste a vieţii relatată cu o anume nostalgie ca urmare a vârstei naratorului, Virgil Lazăr ajungând la frumoasa vârstă de 80 de ani.

Nu este o nostalgie după anii regimului comunist, ci după o viaţă de om care s-a scurs şi a cărui destin se apropie de zona crepusculară.

Virgil Lazăr ne vorbeşte despre motivaţiile personale ale alegerii profesiei de jurnalist, despre formarea sa profesională în condiţiile instaurării puterii comuniste, despre parcursul carierei sale de ziarist, raporturile cu ceilalţi confraţi de breaslă şi relaţiile sale cu puterea comunistă.

Cu o memorie prodigioasă Virgil Lazăr, interogat de Oana Popiţiu într-un exerciţiu de istorie orală, oferă cititorilor o poveste de viaţă captivantă”.