VERTIGE

Omul cu porumbei

Astăzi l-am văzut din nou și n-am avut curajul să-i vorbesc. În piața Matei Corvin, dacă îți ridici privirea, într-o încercare experimentală de a te deconecta de mundan, poți observa cum turnul Bisericii Sfântul Mihail scrutează cerul, ca un compas printre norii albi, desenând cercuri mari, rotocoale magistrale pe azulejo-ul zărilor, azvârlindu-te în caruselul infinitului.

Când norii trec, turla rămâne nemișcată, într-o liniște înspăimântătoare. Doar brazii jeluindu-se în vânt. Reveria stăruie doar pentru câteva secunde. Te dezmeticește însă frenezia claxoanelor, huruitul demonic al motoarelor și ropotul pașilor grăbiți.

Abia apoi, mai jos, îi zărești umbra printre geamurile mașinilor: este el, omul cu porumbeii. E acolo tot timpul. Nu știu de unde vine, cine este și ce caută. Nu știu cum apare așa, dintr-o dată, ca o nălucă a Clujului, care pare să fi ajuns aici cu mult înaintea tuturor.

 Îmi pare că-l știu de milioane de ani. Iată, că, spre consternarea, tristețea și confuzia mea, de aproape un deceniu, el e tot acolo: în piața Matei Corvin, hrănind porumbeii. Dacă îi zâmbesc, îmi întoarce zâmbetul și știu, atunci, că mi-a spus, tacit, un „bună dimineața!”. Îngână porumbeii, alintând zburătoarele cu farmecul sentimentului patern, cercetând indiscret cu privirea fiecare trecător, în timp ce, tacticos, își piaptănă barba gri-albă.

Puzderia de gânduri, pe care o îngrămădește șapca modernă, uzată și bătută de soare și vânt, numai el o cunoaște. Omul cu porumbei pare un pescar din porturile orașelor din sud, poposit aici fortuit, pentru a duce mai departe mirajul Clujului. Își poartă întotdeauna ranița în spate, ca un peregrin aflat doar în trecere pe meleagurile Transilvaniei.

Merge greoi, sprijit de bastonul complice, târâindu-și piciorul drept, într-un du-te-vino continuu, pentru a veghea limitele catedralei. Uneori, l-am surprins murmurând, șoptind printre buzele țuguiate frânturi de dialog cu un amic inexistent. Contrariat, polemiza într-un solilocviu antrenant, mărind ochii albaștri și schimonosindu-și obrajii brăzdați de marea sărată.

Alteori, pare că se află într-o continuă căutare, scormonind cu ochii asfaltul, înlăturând cu piciorul pulberea trotuarului. În fumul de țigară, în aburul cafelei, în zumzetul mulțimii, ubicuitatea omului cu porumbei a devenit emblematică. Statuar, un monument cu viață, care hrănește parcă toate vietățile cerului. Iar ele, ca o recunoaștere deplină a bonomiei sale, îl încadrează protejându-l de toate relele lumii.

Ei îl cunosc cel mai bine, se-adună în jurul lui devotați și credincioși, și într-un halucinant dans al aripilor, devin astfel, mai prietenoși, mai umani valsând printre clujenii prea grăbiți și prea pragmatici pentru a le acorda atenție. Dacă ai noroc s-ar putea să-l zărești și tu pe omul cu porumbei și atunci poate ai să te oprești în Piața Matei Corvin, urmărind ritmicitatea și muzicalitatea foșnetului de aripi, într-o tentativă de abandon și în același timp de înălțare.