VERTIGE

Omul cu porumbei

Astăzi l-am văzut din nou și n-am avut curajul să-i vorbesc. În piața Matei Corvin, dacă îți ridici privirea, într-o încercare experimentală de a te deconecta de mundan, poți observa cum turnul Bisericii Sfântul Mihail scrutează cerul, ca un compas printre norii albi, desenând cercuri mari, rotocoale magistrale pe azulejo-ul zărilor, azvârlindu-te în caruselul infinitului.

Când norii trec, turla rămâne nemișcată, într-o liniște înspăimântătoare. Doar brazii jeluindu-se în vânt. Reveria stăruie doar pentru câteva secunde. Te dezmeticește însă frenezia claxoanelor, huruitul demonic al motoarelor și ropotul pașilor grăbiți.

Abia apoi, mai jos, îi zărești umbra printre geamurile mașinilor: este el, omul cu porumbeii. E acolo tot timpul. Nu știu de unde vine, cine este și ce caută. Nu știu cum apare așa, dintr-o dată, ca o nălucă a Clujului, care pare să fi ajuns aici cu mult înaintea tuturor.

 Îmi pare că-l știu de milioane de ani. Iată, că, spre consternarea, tristețea și confuzia mea, de aproape un deceniu, el e tot acolo: în piața Matei Corvin, hrănind porumbeii. Dacă îi zâmbesc, îmi întoarce zâmbetul și știu, atunci, că mi-a spus, tacit, un „bună dimineața!”. Îngână porumbeii, alintând zburătoarele cu farmecul sentimentului patern, cercetând indiscret cu privirea fiecare trecător, în timp ce, tacticos, își piaptănă barba gri-albă.

Puzderia de gânduri, pe care o îngrămădește șapca modernă, uzată și bătută de soare și vânt, numai el o cunoaște. Omul cu porumbei pare un pescar din porturile orașelor din sud, poposit aici fortuit, pentru a duce mai departe mirajul Clujului. Își poartă întotdeauna ranița în spate, ca un peregrin aflat doar în trecere pe meleagurile Transilvaniei.

Merge greoi, sprijit de bastonul complice, târâindu-și piciorul drept, într-un du-te-vino continuu, pentru a veghea limitele catedralei. Uneori, l-am surprins murmurând, șoptind printre buzele țuguiate frânturi de dialog cu un amic inexistent. Contrariat, polemiza într-un solilocviu antrenant, mărind ochii albaștri și schimonosindu-și obrajii brăzdați de marea sărată.

Alteori, pare că se află într-o continuă căutare, scormonind cu ochii asfaltul, înlăturând cu piciorul pulberea trotuarului. În fumul de țigară, în aburul cafelei, în zumzetul mulțimii, ubicuitatea omului cu porumbei a devenit emblematică. Statuar, un monument cu viață, care hrănește parcă toate vietățile cerului. Iar ele, ca o recunoaștere deplină a bonomiei sale, îl încadrează protejându-l de toate relele lumii.

Ei îl cunosc cel mai bine, se-adună în jurul lui devotați și credincioși, și într-un halucinant dans al aripilor, devin astfel, mai prietenoși, mai umani valsând printre clujenii prea grăbiți și prea pragmatici pentru a le acorda atenție. Dacă ai noroc s-ar putea să-l zărești și tu pe omul cu porumbei și atunci poate ai să te oprești în Piața Matei Corvin, urmărind ritmicitatea și muzicalitatea foșnetului de aripi, într-o tentativă de abandon și în același timp de înălțare.

Andiamo

Alice Năstase Buciuta, Simona Catrina

Cărțile Tango, Popești-Leordeni, 2011 

Aș fi vrut să scriu despre această carte chiar a doua zi, după lansarea, care a avut loc la Cluj-Napoca. Mi-ar fi plăcut să rămân închisă în camera, în care am citit pe nerăsuflate mărturiile celor două autoare. Numai așa, aș fi surprins esența. Am citit-o cu o anume curiozitate, cu plăcere, cu rușine, sătulă de literatura de specialitate și de peisajul mediatic politizat. Am citit-o zâmbind și lăcrimând. Am citit-o cu nostalgie, pentru că această carte este, în primul rând, și nu cred că exagerez când spun asta, un tratat despre prietenie. O prietenie trainică. Acel prieten despre care Aristotel spunea că „este al doilea tu”, „un suflet în două trupuri”. Mi-am adus aminte de prieteni, de locuri, de oameni, de aventuri, de tandrețuri, de polemici, de beatitudine și de tristețe, de groază și de solitudine. Andiamo este o carte a contrariilor și a căutărilor, a re-găsirilor și a re-inventărilor universale. O carte al unui Yin și Yang, într-o permanentă re-întoarcere la arhe. Două scriituri diferite, două registre distincte care dau ritmicitate lecturii. O lectură bătăioasă. Din romantismul molipsitor întâlnit la Alice Năstase Buciuta, te trezește pragmatismul și realismul Simonei Catrina. Când crezi că te-ai pierdut în oniric, printre iubirile Alicei, te surprinzi chicotind în paginile Simonei Catrina, plină de ironie și sarcasm, care regretă un posibil mariaj, cu emirul din Bagdad („Azi, îl cred minunat”, p.141). Alice Năstase Buciuta își plimbă cititorul, ca pe un peregrin neofit, nu în ale turismului ci în ale iubirii, prin Italia, Olanda, Bulgaria, Israel, Irlanda, Rusia, Grecia dezvăluindu-i frânturi de viață, memorii, frustrări, bucurii, începuturi și sfârșituri. Traseul este al ei. Ea l-a stabilit și, cu fiecare întâmplare, l-a însușit: Balcicul - „Eu nu am mai fost niciodată la Balcic și nici nu cred că voi mai scrie vreodată despre asta. A fost al nostru”. (p.202), Viena -  „Îi spusesem că-l aștept la Grand Hotel, refugiul nostru elegant, somptuos, în care ne iubiserăm de atâtea ori” (p.74), „Să nu uiți că Italia este, un pic, a noastră”, p. 215. Simona Catrina trăiește aventura pe care i-o oferă viza de jurnalist în Canada, „găsește subiecte de conversație unisex” (p.158) și iubește corect gramatical („Eu te-am iubit corect gramatical, tâmpitule”, p. 96)

            Alice Năstase Buciuta și Simona Catrina sunt două prietene care scriu despre fiecare dintre noi. Scriu pentru fiecare femeie care nu a avut curajul să mărturisească, să rememoreze și să retrăiască. Andiamo este spațiul amintirilor, un spațiu al defulărilor. Concluzia: andiamo, mai departe!

Sunt puține lucruri pe care le urăsc cu toată ființa mea. Urăsc kitch-ul, mitocanii, mârlănia și orașele mici din România. Nu le urăsc pentru că sunt mici, nici pentru că, de obicei, sunt locuite de bătrâni și au, în cazuri fericite, un singur cinematograf. Nu le urăsc nici pentru că, orașele mici, sunt, în fapt, mari familii. Nici pentru că nu-ți oferă perspective de angajare. Nici măcar pentru că au o singură stradă principală, pe care o străbat toți locuitorii, la pas, doar duminica. Le urăsc pentru că orașele mici acordă drepturi inculților, bijnițarilor, infatuaților, violenților. Le urăsc pentru că, în orașele mici, există aceea înțelegere tacită între toate instituțiile/autoritățile statului și mediul privat. Le urăsc pentru că Poliția în loc să facă raiduri în barurile în care se iscă scandaluri fără rost, opresc oameni civilizați, sub pretext că nu folosesc luminile corespunzătoare, pe timp de noapte, sau centura de siguranță. Pentru că nu poți să bei o cafea în tihnă, sporovăind vrute și nevrute. În orașele mici n-ai voie să râzi, să chicotești și să te holbezi pe pereți, pentru că poți fi suspectat de deranj și s-ar putea să prinzi un dobitoc cu chef de polemică. În barurile din orașele mici trebuie să stai cu ochii-n patru. Doar-doar maimuța, șef de cartel, n-o să-l înhațe pe vreunul și o să-l nimicească sub priviririle  îngrozite ale consumatorilor. În orașele mici, femeile puternice sunt chelnerițe, coafeze, etc. Doar ele reușesc să strunească animalul, unduindu-și trupul lasciv și provocator. În orașul mic, trebuie să lași capu-n pământ și să taci mâlc. Nu vrei și nu-ți dorești să miroși respirația buhăită a maimuței, de constituție altletică și cu falsuri în picioare.