Povestea unui gazetar veteran

Am primit astăzi un exemplar din cartea pe care am scris-o împreună cu veteranul presei clujene, domnul Virgil Lazăr. În fapt, volumul era un cadou pe care am ținut neaparat să-l fac ziaristului, la aniversarea celor 80 de ani. Le mulțumesc profesorilor de la Institutul de Istorie Orală din Cluj-Napoca: domnul conf. univ. dr. Valentin Orga (care a avut bunăvoința să publice cartea la Editura Argonaut), domnulului conf. univ. dr. Ionuț Costea, cel care a semnat prefața și, nu în ultimul rând, profesorului meu coordonator, domnul Doru Radosav, fără de care nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Mulțumesc, de asemenea, colegului meu George Prundaru, pentru coperta absolut încântătoare.

Povestea unui gazetar veteran

Prefață conf. univ. dr. Ionuț Costea

„Există o aură fabulatorie şi misterioasă care urmăreşte portretul jurnalistului. Ea provine din caracteristicile culturii moderne, o cultură a cuvântului scris investit cu o autoritate ultimă şi imanentă.

Apoi, are o mistică ce se suprapune cu statutul scriitorului, artistului, creatorului, mereu fascinant în societate. Nu în ultimul rând, forţa de atracţie a jurnalistului se găseşte în puterea pe care o reprezintă mass-media în formarea şi consolidarea opiniei publice, o dimensiune specifică şi a cărei absenţă este de neimaginat în societatea modernă.

În societăţile totalitare, în plus, jurnalistul reprezintă puterea, autoritatea politică supremă. Este o „castă” atent selectată şi controlată, manipulată, căreia i s-a oferit în schimbul docilităţii privilegii, recompense materiale şi alte avantaje sociale şi profesionale atât lor cât şi familiilor lor.

 Jurnaliştii au obţinut locuinţe confortabile, servicii preferenţiale pentru membrii familiei, au beneficiat de o reţea de infuenţă care le permitea să „rezolve” în favoarea lor sau a apropiaţilor o serie de probleme delicate.

 Într-o societate în care domina abuzul, bunul plac al activiştilor de partid, deveniţi „micii dumnezei” locali sau ai judeţului, când o simplă şi aparent inocentă delaţiune, sau o critică într-un cotidian sau revistă mai ales „centrală” (ce apărea la Bucureşti, în „curtea” puterii comuniste), atunci deţinerea poziţiei ce-ţi permitea să „sesizezi” nereguli sau nereuşite îţi conferea un statut care inspira teamă.

 Astfel, jurnalistul a reprezentat un individ pe care activiştii se străduiau să-l apropie, cu care doreau să întreţină relaţii cordiale, niciodată nu se ştia când aveau nevoie de un ajutor din partea acestuia. Ofereau, la rândul lor, avantaje şi sprijin. S-a cultivat o relaţie „interesată” de ambele părţi, împărţind puterea abuzivă.

Fragilitatea activistului integrat într-un sistem discreţionar l-a obligat să balanseze pentru a-şi consolida poziţia prin stabilirea unei reţele informale care să poată fi activată în condiţii de criză. Jurnalistul a fost parte a acestei reţele.

Desigur, afirmaţiile de mai sus pot fi suspectate de generalitate. Dar, citind interviul Oanei Popiţiu cu jurnalistul Virgil Lazăr, obiectul cărţii de faţă (rezultat al investigaţiei de istorie orală ce-şi propune să sondeze identitatea jurnalistului din România în perioada comunistă, cercetare desfăşurată în cadrul Institutului de Istorie Orala, Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj-Napoca), avem o dată mai mult confirmarea acestor afirmaţii.

Virgil Lazăr, corespondent pentru o jumătate de veac (începând din 1950)  al României libere, se prezintă cu o poveste a vieţii, autobiografie realizată ca urmare a mai multor interviuri de istorie orală, ca un personaj viu, cu ambiţii, un individ cu inteligenţă şi abilităţi intelectuale şi profesionale care i-au permis să traverseze convulsiile regimului comunist din România.

Povestea vieţii de jurnalist a lui Virgil Lazăr ne descrie o perspectivă din interior asupra puterii comuniste, surprinzând firele mai puţin vizibile ale ţesăturii regimului politic de la Bucureşti. În schimb, nu trebuie să omitem faptul că discursul memorialistic întreprins este un exerciţiu al post-comunismului şi astfel liniile directoare sunt orientate spre accentuarea unei biografii valide în acest context, anticomunist, de condamnare a comunismului.

Este, din acest motiv, o poveste a vieţii construită pe temeiurile unei autobiografii de succes, pe alocuri eroică, dar care printre rânduri lasă să se întrezărească şi jocul asumat în limitele vremurilor de povestitor, de Virgil Lazăr. Nu avem de-a face cu povestea unui inocent, ci cu a unui individ care şi-a propus să reuşească în viaţă şi şi-a urmărit cu consecvenţă ţelurile.

Este şi o poveste a vieţii relatată cu o anume nostalgie ca urmare a vârstei naratorului, Virgil Lazăr ajungând la frumoasa vârstă de 80 de ani.

Nu este o nostalgie după anii regimului comunist, ci după o viaţă de om care s-a scurs şi a cărui destin se apropie de zona crepusculară.

Virgil Lazăr ne vorbeşte despre motivaţiile personale ale alegerii profesiei de jurnalist, despre formarea sa profesională în condiţiile instaurării puterii comuniste, despre parcursul carierei sale de ziarist, raporturile cu ceilalţi confraţi de breaslă şi relaţiile sale cu puterea comunistă.

Cu o memorie prodigioasă Virgil Lazăr, interogat de Oana Popiţiu într-un exerciţiu de istorie orală, oferă cititorilor o poveste de viaţă captivantă”.

 

„Dressing the story” – povestea TIFF merge mai departe

Tudor Giurgiu, Doina Levintza, Sorin Apostu

TIFF a început, asemenea unui bătrân înțelept, cu un moment fermecător, de basm, de poveste, de aduceri-aminte, de re-întoarcere la obârșia lucrurilor. A debutat antagonic, aducând laolaltă luxul noului și al tehnologiei și seducția vetustului. A început cu doamne frumoase, cu nume consacrate, cu distincții, cu emoții și cu satisfacții. A început, brav, între pereții împânziți de istorie, patinați de timpul neiertător. A început, acum, după 10 ani, cu începutul.

 Cea de-a X-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania a debutat aseară cu o expoziție inedită, „Dressing the story”, prima de acest gen în România. Este vorba de o colecție de costume, semnată de designer-ul Doina Levintza. 

Ca locație a fost ales Hotelul Continental, despre care chiar Doina Levintza a recunoscut că este cel mai potrivit spațiu expozițional. „Nu-i cunosc istoria foarte bine, dar este formidabil și potrivit pentru ceea ce fac eu”, a declarat Doina Levintza.  La vernisaj a fost prezent Tudor Giurgiu, directorul TIFF și primarul municipiului Cluj-Napoca. Giurgiu a mărturisit că expoziția oferă privitorului clipe magice. „Parcă te întorci în timp”, a spus Giurgiu.  

 „Teatru înseamnă creație, iar munca la costumele de teatru este foarte complexă. Toate costumele îmi sunt foarte dragi”, a declarat Doina Levintza.

Costumele expuse într-o manieră absolut fermecătoare au fost purtate în piese de teatru ca „Epopeea lui Ghilgameș”, „Richard al III-lea” (în regia lui Mihai Mănuțiu) sau filme, și anume „Orient Express”. „Este prima expoziție  de genul acesta și îmi pare bine că am făcut-o la Cluj”, a mărturisit Doina Levintza.

 

Jurnalistul Virgil Lazăr la 80 de ani! La mulți ani!

„La Cluj, în sferă jurnalistică, nu pot uita nici pe Virgil Lazăr, un excelent profesionist, cu care am colaborat după 1989 la Tribuna Ardealului și în alte împrejurări, (consolâdu-ne reciproc) în idei. În ultimul timp, tot mai bolnav, îl văd tot mai rar.” Adrian Marino, Viața unui om singur, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 524)

De aproape doi ani îl intervievez pe jurnalistul Virgil Lazăr, pentru teza mea de doctorat. Virgil Lazăr scrie de mai bine de jumătate de veac pentru publicația România Liberă. Și-a început cariera jurnalistică la doar 18 ani, în anul 1949 și, iată, astăzi, încă mai scrie. În cei 50 de ani a văzut și a trăit multe.

Îl găsești, într-un mod aproape straniu şi, poate, extravagant pentru documentare, tot la redacţia ziarului România Liberă din Cluj-Napoca. Memoriile jurnalistului Virgil Lazăr devin, astfel, pagini de istorie a presei. Pagini ale unui istoric al clipei.

Pasiunea pentru gazetărie a început încă de pe vremea copilăriei. Acesta mărturisește în interviu: „Da, îmi plăcea presa, tata venea cu ziare la Sighişoara, cu un maldăr de ziare şi am început să citesc. Din politică nu prea ştiam eu foarte mult, dar mă fascina „Faptul divers” şi „Mica publicitate”. Da, dragă: „Vând pantofi, purtați trei luni”; „Am trei căței, donez unu’, contra cost”; „Domn bine vrea să se căsătorească cu doamnă bine”. Mă fascina lumea asta. O chestie de haz: „Domn bine, inginer, cutare, cutare, vreau să-mi găsesc o doamnă cu maşină. Rog să trimită poza maşinii”. Şi, asta, mă fascina. Cronicile politice, astea nu mă pasionau. O lume pe care o visam. Îmi spuneam, ce-i şi cu Bucureştiul ăsta?”

Virgil Lazăr (prenumele la naştere: Vergil) s-a născut 17 mai 1931, comuna Laslea județul Sibiu. Acesta cunoaște toate personalitățile vremii, amintind aici pe Octavian Paler, Adrian Marino, etc. În 1952 refuză oferta de a pleca la studii în URSS (propunere făcută de lingvistul Dimitrie Macrea), şi devine student la Institutul Agronomic din Timişoara, păstrându-și calitatea de corespondent salariat al României Libere. Colaborează neîntrerupt la România Liberă (în ediția Transilvania Banat, cu rubrica „Interviul Săptămânii”, între 2003-2006), dar şi la Drapelul roşu din Timişoara (rubrica „Cutia cu scrisori”), Magazin internațional (rubrica „Bioagricultura în actualitate”, 2002-2004), Tribuna Ardealului (rubrica „Blitz”, 1993-1995), Magazin, Radio Timişoara, Scrisul Bănățean, Familia, Transilvania, Steaua, Tribuna, la ziare locale din Timişoara, Oradea, Sibiu, la Radio Europa Liberă (după 1989), Tribuna Ardealului (1993-1995). În calitate de corespondent al României Libere, a acoperit județul Târnava Mare (1950), regiunea Sibiu (1951-1952), regiunea Banat (1952-1965), regiunea Crişana (1965-1969), județul Sibiu (1970-1978), județul Cluj (1978-2000; din 2000 rămâne colaborator cu contract al României Libere, până în prezent, fiind unul dintre puținii jurnalişti români care a lucrat o jumătate de veac – 1950-1999 – la aceeaşi instituție de presă). A publicat în Evenimentul Zilei şi în Ziua de Cluj, peste 60 de episoade dintr-un volum memorialistic. A contribuit decisiv la reapariția, între 1993-1995, a cotidianului de orientare democratică Tribuna Ardealului, unde a fost redactor-şef, director fiind Adrian Marino, iar redactorii-şefi adjuncți, la înființare, scriitorii Radu Mareş şi Ioan Muşlea. A mai semnat cu pseudonimele V. Lăsleanu, V. Arbore, V. Sibianu, V. Sighişoreanu. A fost preşedinte al Filialei Cluj a Alianței Civice (1994-1995), vicepreşedinte al Organizației Județene a Convenției Democratice (1995). În 2011 primește titlul de „Senior al Cetății”.

Emblemele Clujului – așa cum le văd eu (I)

Omul cu porumbei

Astăzi l-am văzut din nou și n-am avut curajul să-i vorbesc. În piața Matei Corvin, dacă îți ridici privirea, într-o încercare experimentală de a te deconecta de mundan, poți observa cum turnul Bisericii Sfântul Mihail scrutează cerul, ca un compas printre norii albi, desenând cercuri mari, rotocoale magistrale pe azulejo-ul zărilor, azvârlindu-te în caruselul infinitului.

Când norii trec, turla rămâne nemișcată, într-o liniște înspăimântătoare. Doar brazii jeluindu-se în vânt. Reveria stăruie doar pentru câteva secunde. Te dezmeticește însă frenezia claxoanelor, huruitul demonic al motoarelor și ropotul pașilor grăbiți.

Abia apoi, mai jos, îi zărești umbra printre geamurile mașinilor: este el, omul cu porumbeii. E acolo tot timpul. Nu știu de unde vine, cine este și ce caută. Nu știu cum apare așa, dintr-o dată, ca o nălucă a Clujului, care pare să fi ajuns aici cu mult înaintea tuturor.

 Îmi pare că-l știu de milioane de ani. Iată, că, spre consternarea, tristețea și confuzia mea, de aproape un deceniu, el e tot acolo: în piața Matei Corvin, hrănind porumbeii. Dacă îi zâmbesc, îmi întoarce zâmbetul și știu, atunci, că mi-a spus, tacit, un „bună dimineața!”. Îngână porumbeii, alintând zburătoarele cu farmecul sentimentului patern, cercetând indiscret cu privirea fiecare trecător, în timp ce, tacticos, își piaptănă barba gri-albă.

Puzderia de gânduri, pe care o îngrămădește șapca modernă, uzată și bătută de soare și vânt, numai el o cunoaște. Omul cu porumbei pare un pescar din porturile orașelor din sud, poposit aici fortuit, pentru a duce mai departe mirajul Clujului. Își poartă întotdeauna ranița în spate, ca un peregrin aflat doar în trecere pe meleagurile Transilvaniei.

Merge greoi, sprijit de bastonul complice, târâindu-și piciorul drept, într-un du-te-vino continuu, pentru a veghea limitele catedralei. Uneori, l-am surprins murmurând, șoptind printre buzele țuguiate frânturi de dialog cu un amic inexistent. Contrariat, polemiza într-un solilocviu antrenant, mărind ochii albaștri și schimonosindu-și obrajii brăzdați de marea sărată.

Alteori, pare că se află într-o continuă căutare, scormonind cu ochii asfaltul, înlăturând cu piciorul pulberea trotuarului. În fumul de țigară, în aburul cafelei, în zumzetul mulțimii, ubicuitatea omului cu porumbei a devenit emblematică. Statuar, un monument cu viață, care hrănește parcă toate vietățile cerului. Iar ele, ca o recunoaștere deplină a bonomiei sale, îl încadrează protejându-l de toate relele lumii.

Ei îl cunosc cel mai bine, se-adună în jurul lui devotați și credincioși, și într-un halucinant dans al aripilor, devin astfel, mai prietenoși, mai umani valsând printre clujenii prea grăbiți și prea pragmatici pentru a le acorda atenție. Dacă ai noroc s-ar putea să-l zărești și tu pe omul cu porumbei și atunci poate ai să te oprești în Piața Matei Corvin, urmărind ritmicitatea și muzicalitatea foșnetului de aripi, într-o tentativă de abandon și în același timp de înălțare.

Andiamo

Andiamo

Alice Năstase Buciuta, Simona Catrina

Cărțile Tango, Popești-Leordeni, 2011 

Aș fi vrut să scriu despre această carte chiar a doua zi, după lansarea, care a avut loc la Cluj-Napoca. Mi-ar fi plăcut să rămân închisă în camera, în care am citit pe nerăsuflate mărturiile celor două autoare. Numai așa, aș fi surprins esența. Am citit-o cu o anume curiozitate, cu plăcere, cu rușine, sătulă de literatura de specialitate și de peisajul mediatic politizat. Am citit-o zâmbind și lăcrimând. Am citit-o cu nostalgie, pentru că această carte este, în primul rând, și nu cred că exagerez când spun asta, un tratat despre prietenie. O prietenie trainică. Acel prieten despre care Aristotel spunea că „este al doilea tu”, „un suflet în două trupuri”. Mi-am adus aminte de prieteni, de locuri, de oameni, de aventuri, de tandrețuri, de polemici, de beatitudine și de tristețe, de groază și de solitudine. Andiamo este o carte a contrariilor și a căutărilor, a re-găsirilor și a re-inventărilor universale. O carte al unui Yin și Yang, într-o permanentă re-întoarcere la arhe. Două scriituri diferite, două registre distincte care dau ritmicitate lecturii. O lectură bătăioasă. Din romantismul molipsitor întâlnit la Alice Năstase Buciuta, te trezește pragmatismul și realismul Simonei Catrina. Când crezi că te-ai pierdut în oniric, printre iubirile Alicei, te surprinzi chicotind în paginile Simonei Catrina, plină de ironie și sarcasm, care regretă un posibil mariaj, cu emirul din Bagdad („Azi, îl cred minunat”, p.141). Alice Năstase Buciuta își plimbă cititorul, ca pe un peregrin neofit, nu în ale turismului ci în ale iubirii, prin Italia, Olanda, Bulgaria, Israel, Irlanda, Rusia, Grecia dezvăluindu-i frânturi de viață, memorii, frustrări, bucurii, începuturi și sfârșituri. Traseul este al ei. Ea l-a stabilit și, cu fiecare întâmplare, l-a însușit: Balcicul - „Eu nu am mai fost niciodată la Balcic și nici nu cred că voi mai scrie vreodată despre asta. A fost al nostru”. (p.202), Viena -  „Îi spusesem că-l aștept la Grand Hotel, refugiul nostru elegant, somptuos, în care ne iubiserăm de atâtea ori” (p.74), „Să nu uiți că Italia este, un pic, a noastră”, p. 215. Simona Catrina trăiește aventura pe care i-o oferă viza de jurnalist în Canada, „găsește subiecte de conversație unisex” (p.158) și iubește corect gramatical („Eu te-am iubit corect gramatical, tâmpitule”, p. 96)

            Alice Năstase Buciuta și Simona Catrina sunt două prietene care scriu despre fiecare dintre noi. Scriu pentru fiecare femeie care nu a avut curajul să mărturisească, să rememoreze și să retrăiască. Andiamo este spațiul amintirilor, un spațiu al defulărilor. Concluzia: andiamo, mai departe!