Workshop de presă scrisă

Workshop presa scrisa

Workshop Presa scrisa

Modulul I – vineri 4 dec (ora 9 – 17)

 

1: Stirea si relatarea. Documentare, redactare, editare.

2: CV-ul. Alcatuire si tehnici de prezentare.

 

Modulul II – sambata 5 dec (ora 9 – 17)

1: Accesul la informatia de interes public. Aspecte legislative

2: Ancheta, reportajul

 

Modulul III – vineri 11 dec (9-17)

 

1: Interviul, portretul.

3: Dreptul la imagine. Viata privata in lumina reflectoarelor

Modulul IV – sambata 12 dec (9-17)

1: Legislatia muncii in domeniul mass-media.

2: Tehnici de negociere a contractului de munca

 

Workshopul este adresat tuturor studenţilor, indiferent de specializare. Înscrieri pana la data de 3 decembrie.

“Afacerea exilului”

Redau mai jos câteva fragmente (care mi-au părut interesante-mă refer la o altă viziune asupra celor care au trăit în exil) din articolul publicat de Virgil Ierunca în Caete de Dor.

(art. cit. Virgil Ierunca, „Românii deplasaţi. Victor Buescu”, Caete de Dor, nr.8, 1954, pp. 75-78)

 „Există exilul şi există „afacerile” exilului. De-o parte cei puţini, cei pentru care există o situaţie-limită, cei care trăiesc violent tragedia împrăştierii lor în lume, cei care ard în conştiinţa şi cu conştiinţa lor esenţa însăşi a unei nefericiri – aceea de a-şi fi pierdut Ţara, de a rămâne mereu străin. De cealaltă parte „afaceriştii”exilului, negustorii de drame, cei care transforma la bursa neagră a clipei nefericirea în monedă, situaţia în falsă monedă. Ca nişte larve ale catastrofei aceştia din urmă urzesc o altă faţă a exilului: aceea a ruşinii. Şi oricât de ciudat s-ar părea, „afacerile” exilului roiesc nu numai în „politic”, acolo unde politicienii se grăbesc să înlocuiască pe oamenii politici, ci şi în cultură. Mai ales în cultură. Exilul românesc a asistat la gloria unui fost reporter de fapte diverse la Bucureşti, devenit romancier de faimă „mondială”, numai exploatând exilul şi defăimând România. În spaţiul aceluiaşi exil românesc un „cultural” confundă 10 Mai cu ziua lui onomastică, iar alţi câţiva, însă fiecare în parte, devin auxiliarii unei poliţii sau alta şi se compară singuri colonelului Lawrence. Nu pomenim acum neapărat de ziarişti. Ziarist a devenit în exil tot omul de la vânător la văduva de război. Mari ziarişti, adevărate autorităţi în presa locală au devenit însă mai cu osebire, „foştii agenţi de mică publicitate”, azi ca şi ieri certaţi cu gramatica. Nu despre aceştia e vorba. Ci despre scriitori. Mai precis, despre „poeţi”. Exilul nostru înregistrează, din nenorocire, forme de impostură şi în poezie. Lucrul acesta e grav. Poezia e poate singurul tărâm unde fiecare poate muri mai uşor decât aiurea pe propria lui limbă. Poezia e un spaţiu necruţător şi cine se încumetă să-i pângărească pragul, trebuie arătat cu degetul de alarmă. În ce mă priveşte primesc poezia, şi nu numai atunci îi justific orgoliul de a se numi astfel, când izvorăşte dintr-un fel de autenticitate ultimă – un fel de respiraţie spirituală – când se impune ca un fel de implacabil „a fi sau a nu fi”. E limpede că atunci când poezia serveşte de a îngroşa cartea de vizită a unui „cultural”, că atunci când rosturile ei se suprapun, clinic peste o biografie, sau năzuiesc, interesant, la o situaţie socială, la un grad sau la o veleitate, orice discreţie, orice „să închidem ochii” sau „o să treacă şi-asta” mi se pare nu numai imposibilă, dar şi indecentă. E limpede că poţi să-nchizi ochii atunci când cineva confundă o fişă cu o vocaţie, însă te revolţi, înainte chiar de a te întrista, atunci când impostura se instalează ca la ea acasă în limitele de flăcări ale poemului [...] Va trebui cândva întocmită o istorie – deloc romanţată – a falsei culturi româneşti ce se bizuie pe puterile nebănuite, netăgăduite şi nemaipomenite ale cărţii de vizită. Ceea ce e trist în cazul de faţă e că totul se petrece în exil. Că exilul nu varsă peste toţi cei care se împărtăşesc din nefericirile lui harul tragic al conştiinţei şi situaţiei lor. Cazuri ca acesta de acum degradează până şi revolta de a le consemna.”

De ce să te-nchini lui John Smith sau tabloidizarea religiei

Cred că toată lumea ştie de Mormoni (cu siguranţă i-aţi zărit prin oraş, spilcuiţi, traşi la patru ace, cu acele cămăşi albe, scorţoase de la atâta apret,  împunse de acul de siguranţă al badge-ului, cu fond negru şi cu inscripţia numelui „Fratele X” sau „Sora Y”). Ieri, mi-au făcut şi mie o vizită. Sora Vasylieva şi sora Kymball au încercat timp de vreo 40 de minute să-mi explice cum stă treaba cu credinţa asta (am avut răbdare şi recunosc, cu ruşine, că m-am distrat copios de accentul lor şi de tentativa copilărească de a mă converti). Erau în misiune. Sora Vasylieva, o fetişcană de vreo 22 de ani, aterizată în România prin iulie (în misiune) şi care, se pare, absolvise deja facultatea de matematică în Ucraina. Înfăţişarea nu mi-a părut deloc  a unei pocăite. În ciuda faptului că purta fustă de lungime medie, fata arăta normal. Fără cămaşă, doar cu badge (eticheta cu numele ei), cu nişte cercei atârnători, rimelată şi cu o coroniţă fistichie (alea gen Meli Melo). Învăţase româna relativ repede (conversaţia s-a purtat în română – cred că nu poţi converti pe nimeni într-o altă limbă!).  Cât despre sora Kimball. Ei bine, americanii ăştia au avut întotdeauna stil şi imaginaţie la capitolul ambalaj! Sora Kimball e absolventă de psihologie, are 23 de ani şi, da, avea cămaşa scorţoasă, găurită de badge, fusta de lungime medie, un taior, care o încadra destul de bine în ceea ce noi numim „pocăiţi”. Sora Kimball îşi ţine Biblia într-un soi de portmoneu (nu găsesc acum termenul – o chestie mai mare de piele neagră cu fermoar) pe care îl mânuia cu delicateţe atunci când trebuia să ne citească câte-un paragraf şi vorbea destul de bine româna. Cică a venit în România acum un an jumate. Şi sora Kimball era rimelată, lucru care mă face să cred că şi aceşti slujitori ai Domnului se modernizează.  În fine, acum că v-aţi făcut deja o imagine a celor două surori să vă povestesc de religia asta (despre care, recunosc, nu ştiam mai nimic). Ne-am început discuţia cu o rugăciune. Sora Vasylieva s-a chinuit să-i mulţumească Dumnezeului nostru pentru ceva (cică ei nu se roagă standard, ci după situaţie). A îngânat un mulţumesc că „e fericită, că suntem înţelepţi, că ne-am adunat aici cu toţii etc.”. Amin! Amin! Amin! Bun, prima întrebare: „Credeţi în Dumnezeu?”, zic „Da, cred!”. În fine, nu e cazul să intru în amănunte. Deci, ce-i cu mormonii ăştia? Cică un anumit John Smith (nu ştiu de ce, imediat m-am gândit la Brad Pitt) pe la 1822 încerca să găsească „Biserica” adevărată. Şi cum s-a tot rugat el aşa, i s-a arătat Dumnezeu (c-o fi, că n-o fi). Sora Kimball a specificat că Dumnezeu s-a arătat pe „Continentul American”, că aşa a fost să fie, că acolo era un mediu propice (astea sunt speculaţiile mele) pentru asemenea revelaţii. În fine, tipu` ăsta John Smith (Profet)  a şi tradus nişte texte de la Dumnezeu şi astfel a scris „Cartea lui Mormon”. Sora Vasylieva s-a chinuit atunci să-mi explice ce-i cu profetul şi mi-a spus cam aşa: „Dacă ai fi manager la McDonald`s sau la KFC ai şti tot ce se întâmplă acolo, ai şti ce-i bine şi ce-i rău”. Mă bufneşte râsu..uite mă, şi religioziotatea asta e tabloidizată. Adică na, acum Dumnezeu ar putea fi foarte bine manager la KFC! Zic „Ok”. Mai departe. Zic cele două surori că această carte nu e chiar diferită de Biblie, numai că e mai actuală. Tot sora Vasylieva explică: „E ca şi cum ai avea o pereche de pantofi vechi (aluzie la Biblie) şi ai primi o pereche noi (Cartea lui Mormon), care sunt la fel, da se potrivesc mai bine”. Hmm, bun şi asta. Adică, e scris mai înţelesul tuturor. Mi-au lăsat şi mie cartea cu vreo trei post-it-uri roz ca semn şi mi-au promis că revin sâmbată viitoare să facem o sinteză. Le-am întrebat atunci de ce cred ele că Dumnezeu nu i s-ar fi arătat unui chinez, unui african etc. N-au ştiut…